I-am cunoscut pe Cami și Silviu într-un mod de-a dreptul ciudat. Bloc nou, toată lumea se muta. Și noi. Am mobilat, am decorat, am cărat bagajele dar nu puteam locui. Era noiembrie spre decembrie, parcă, frig afară și racordul blocului la căldură încă nu se făcuse. Aveam o casă la cheie, cu totul nou în ea, dar îngrozitor de rece. Mai aveam cu noi, în apartamentul în care stăteam provizoriu, niște haine și cam atât. Cât să pui repede în geantă și să pleci dincolo. La tine acasă.

Sâmbătă după amiază. Întuneric în dormitor, dar televizorul deschis. Dormim. Somnul de frumusețe, nu? Sună telefonul. Administratorul blocului de acasă. Sau, poate, Silviu. Nu mai știu exact. Victor se agită. Ne îmbrăcăm urgent, chemăm, parcă, un taxi, telefoane la prietenii care locuiau prin viitoarea zonă în care urma să stăm. La dracu-n praznic, gândesc eu. Printre discuții telefonice, aflu că i-am inundat pe vecinii de sub noi. Pe care nu-i cunoaștem. Cum naiba? – îmi zic. N-am mai fost pe-acolo de-o săptămână! Ce vină avem noi? Nu a intrat nimeni acolo! S-o fi spart vreo țeavă, dar e bloc nou, abia terminat! În baie, îmi spune Victor. Păi, în baie abia am instalat mașina de spălat când am fost ultima dată, dar n-am folosit-o! – parlamentez eu contrariată. Ajungem, urcăm la noi, la cinci. Victor coboară la ei. Nu știu ce naiba stă atât! Nu mai vine, nu zice nimic. Cum să mă duc la oamenii ăia să văd ce s-a înâmplat? Nici măcar nu-i cunosc! Peste mai bine de o oră, urcă. Nu singur, ci însoțit de un tip. Tânăr. Cu niște ochi albaștri-albaștri. Silviu – se recomandă el. Vecinul de sub. Victor încearcă să îmi explice, după o tură în baie împreună cu Silviu (și cred că și măcar cu un Andrei din cei sunați și ajunși înaintea noastră), că nu știu ce racord de la mașina de spălat nu a fost nu știu cum și a picurat chinezește fix în scurgerea aia de sub chiuveta din baie și apa nu știu ce a făcut că a format o pată de umezeală pe tavanul oamenilor. Nu, nu-i mare, zice Silviu. Și nu-i problemă, că – oricum – noi tocmai avem casa plină de zugravi, lucrăm la pereți.

Dar cum la noi era foooarte rece în casă, am răspuns invitației de a coborî un etaj, unde un radiator electric trona în mijlocul sufrageriei în lucru. Unde am cunoscut-o pe Camelia. Soția lui. Tânără, uluitor de frumoasă. Și am început să discutăm. Ca vecinii, deh. Că scuze, că nu știu ce, că noi avem un copil, că ei n-au încă… După ceva vreme am plecat înapoi în cartierul unde încă locuiam, dar țin minte că, pe drum, am discutat între noi că avem noroc că sunt copii tineri vecinii ăștia ai noștri și, pe deasupra mai sunt și simpatici și isteți. Și că ne-am simțit bine cu ei, poate ne-mprietenim. Dacă ne-am împrietenit? Hehe! Voi ce credeți?

Cert e că, aseară, i-am sărbătorit pe amândoi. Ieri a fost ziua lui Silviu, peste un pic aniversează Cami. S-au născut la câteva zile distanță unul de altul, în același spital. Adică se cunosc din maternitate. (ȘuKăRiT, vezi că sunt alții și mai și?). Despre Luana (-Maria), fetița lor (pe care am botezat-o), o să vă spun altădată. O minune de fetiță, cum altfel? (Că doar e finuța mea!)

33

La mulți ani! așa, oficial, pe blog, și lui Unreal, Flaviu (25) și Ciriano (34)! Numai oameni tineri, fumoși și deștepți! Împărăția sărbătorește! Păi, nu?

Categorii: De sub tiară