“Îmi pare teribil de rău că eu sunt cel care-ți spune asta, însă nu vei fi niciodată fericit. Nu vreau să te rănesc. Ți-o spun deoarece cred că așa e drept, să fiu sincer cu tine înainte de a începe. Sper că apreciezi acest lucru, pentru că nimeni nu va mai fi drept sau sincer cu tine de acum încolo. Deci încă o dată, îți spun din capul locului: nu vei fi niciodată fericit! Ți-o dau în scris, și să-ți fie de bine! (…) Când mă gândesc la tine, mă gândesc la un norișor ca din desene animate atârnând deasupra capului tău, o ploaie torențială a ta, personală. Te văd udându-te până la piele, îți văd întreaga ființă șiroind de apă, și ești mereu bolnav pentru că nu te poți usca niciodată. Vremea rea te deprimă, obrajii îți șiroiesc de lacrimi de crocodil, dar lacrimile se evaporă și se preschimbă într-un alt nor care se revarsă mai nemilos peste tine. Nu poți câștiga. Va fi trist. N-o să te alegi niciodată cu fata. N-o să găsești niciodată dragostea adevărată. N-o să găsești nici un prieten demn de încredere. N-o să fii niciodată mulțumit. N-o să ai niciodată destul. Iarba ar putea întotdeauna fi mai verde. Iarba va trebui întotdeauna tunsă. Zilele îți vor fi lungi și lipsite de orice distracție. Nopțile îți vor fi singuratice, și cam atât. Vei aștepta întotdeauna zile mai bune, care nu vor veni niciodată. Și mai ales, în mod absolut categoric, n-o să ai cugetul împăcat. (…)”

 Foarte dur, nu-i așa?  Mda. Un mogul media american, observând dezastrul din showbiz și având viziune, alege să își înființeze propria pepinieră de mici genii pe care să le crească și care, peste ani, să formeze noua generație de autori care vor impune în lumea divertismentului noile standarde. Altele decât cele actuale (Sincer, mă gândesc că și noi, românii, tot cam în stadiul ăsta suntem: în muzică, în divertismentul de televiziune și nu numai, se promovează o subcultură care duce în marș forțat la spălarea creierelor și la îndobitocire!) Cum spuneam, mogulul își înființează propria structură în care să-i educe pe cei ce vor forma noile gusturi ale mulțimii și îi vor forța pe cei din marea masă să progreseze. Academia Noua Renaștere se numește instituția și este un proiect ultrasecret, în care sunt implicați câțiva oameni care au o misiune pe termen lung. Dacă proiectul va avea succes (și trebuie să aibă, căci se investesc bani mulți, se gândește strategic și tactic), atunci lumea divertismentului nu va mai arăta la fel, iar arta și comerțul se vor îngemăna întru propășirea lumii noi. 

Cum obiectivele ambițioase nu se ating fără sacrificii, cei sacrificați sunt copiii selectați pentru a fi educați. Personajul cărții, căci despre cartea Torturați-l pe artist (de Joey Goebel) este vorba, provenit dintr-o familie dezorganizată, este luat la celebra academie înca de la 6-7 ani, vârstă la care tutorele său (cel care avea să îi managerieze viața) îi scrie scrisoarea din care am reprodus un pasaj.
Chiar dacă pare incredibil ce scrie acolo, înaintând în lectură, se confirmă totul. Copilul – de-a lungul trecerii sale prin diverse vârste și diverse etape ale vieții – fără să știe, este supus (voit) la tot felul de întâmplări care au menirea să-l facă să sufere, să-l țină trist, nefericit – condiția esențială pentru a crea. Suferința naște creație (de calitate). Trăirile negative, care accentuează sensibilitatea și fragilitatea (chiar și fizică) a lui Vincent Spinetti (căci acesta este numele personajului) sunt ingredientul de bază al vieții lui. De la moartea cățelului, sub ochii lui, și până la plecarea bruscă și fără nicio explicație a oricărei fete cu care se înfiripa ceva. Exact ca în scrisoare – o ființă șiroind de apă etc. Toate acestea doar pentru a-i ține trează inspirația. În scop nobil, cum altfel?! Influențat de toate astea, Vincent chiar se dovedește a fi cea mai bună investiție a academiei. Doar că el nu va completa niciodată fraza Ce nu te omoară… cu …te ajută să trăiești, ci – trist iremediabil! – va spune Ce nu te omoară te face să-ți dorești să mori.

Și mă gândeam că și printre noi sunt oameni care, ca și Vincent, sunt triști iremediabil. Perpetuu nemulțumiți, neîmpliniți, cărora, atunci când pare că începe să le meargă ceva, brusc li se spulberă orice iluzie, dar care speră, totuși, la o zi de mâine mai bună. Și care, chiar dacă nu au primit vreodată o astfel de scrisoare - pentru că e imposibil de imaginat că ar avea un “manager” nevăzut care să se îngrijească mereu și mereu ca ei să fie în suferință-, parcă sunt făcuți să fie veșnic pierzători. Parcă atrag toată nefericirea din lume. Nu știu dacă ei sunt mai creativi sau nu. Dar – cu certitudine - nici prin cap nu le trece să-și ridice vreodată ochii să vadă norișorul regenerativ de deasupra capului, pe care îl tot alimentează și care le livrează mereu și mereu o ploaie torențială a lor, personală.

Categorii: Sala de lectură