[Later edit]: Un articol interesant găsiți aici.

După cum știm, piața muncii din România este una atipică. Sunt două straturi de forță de muncă: primul – format, ca școlarizare, pe vremea comunismului și care a apucat să lucreze atunci și, după Revoluție , cam pe la stat – având obiceiuri și metehne tipice; al doilea – format atunci sau după, dar care a lucrat în organizații private, cu alt tip de cultură. Uite c-am ajuns la ce mă interesa. La cultura organizațională.

De asemenea, în piață există o sumedenie de agenții de recrutare a forței de muncă. De la cele exclusiviste – head hunting și executive search – și până la cele care, pentru un fee primit din partea angajatorului, triază sute și mii de CV-uri și intervievează oamenii, după care fac o listă scurtă pe care o înaintează companiei. Reprezentanții companiei angajatoare nu mai pierd timpul, ci văd doar câțiva oameni, din care aleg unul singur. Cum îi văd? Pe baza recomandării agenției de recrutare, citesc  CV-ul, după care stabilesc o serie de interviuri: cu omul de la HR, cu șeful departamentului în care urmează să lucreze căutătorul de job etc. Eventual, în afară de discuții, se mai dau niște teste și se mai cer niște recomandări. Să zicem că s-a ales un om pentru un anumit job. E format prin alte companii (fiecare cu valorile ei, fiecare cu propria cultură organizațională… că acum știți despre ce e vorba!). Muncește omul, face ce poate, dar nu prea se adaptează pe-acolo… nu-i prea place, chiar dacă banii sunt buni, beneficiile sunt îndestulătoare și poziția îi satisface orgoliul. Mereu se gândește că nu e locul lui acolo și începe să-și caute un job în altă companie. Cum găsește ceva similar sau chiar mai bun, face saltul în altă parte. Compania angajatoare o ia de la capăt cu procesul de recrutare, agenția are perspectiva altor bani de câștigat.

Mă gândeam că, în România, oamenii nu au ajuns încă la a-și căuta un job într-o companie care să aibă aceleași valori, lucru care le-ar permite să stea mai mult timp acolo și să performeze. Oamenii încă își caută loc de muncă după alte criterii: cele pe care le-am amintit anterior – bani, beneficii, poziție. Adică sunt cam mercenari.

Toate astea mi-au venit în minte astăzi, odată cu imaginea unui fost coleg care, dintotdeauna, în momentul în care se împlinea un an de stat într-o companie, începea să forfotească și să nu-și mai găsească locul acolo. Nu reușea să se simtă acasă. Am aflat, de curând, că de câțiva ani lucrează într-un singur loc. A reușit să se stabilizeze sau poate a găsit compania în care să se simtă bine. A reușit să întâlnească acolo aceleași valori pe care le împărtășește și el. Cu gândul ăsta, constat că în piață sunt numai agenții de recrutare a mercenarilor. Nu există componenta de fine tuning, în care agenția să-și cunoască un pic clientul, să-i știe valorile, să îi înțeleagă cultura orgenizațională și să încerce să găsească omul potrivit pentru cultura organizațională dată. Banul conduce atât în cazul mercenarului, cât și în cazul companiei angajatoare de mercenari și al agenției de mercenariat artistic. Avem o piață a muncii cantitativă, cu agenții care lucrează asemenea. Câtă vreme companiile nu știu să ceară sau nu vor dori să-și angajeze oamenii potriviți pentru cultura lor, se vor confrunta în continuare cu o mare vânzoleală de personal. Câtă vreme oamenii nu vor ști să-și caute compania cu o cultură organizațională potrivită pentru ei, vor rămâne niște bieți mercenari care se lamentează periodic.

Nici nu mă mai întreb ce-i de făcut, că (doar) trăim în România și asta ne ocupă tot timpul!

Categorii: De sub tiară