… în care trăia o împărăteasă veselă și ghidușă. Era odată un castel în care împărăteasa avea o suită de doamne. Era odată un castel în care împărăteasa era apărată de cavaleri. Era odată un castel în care un prinț trimitea misive din călătoriile lui în alte împărății, fiind însărcinat cu politica de alianțe. Era odată un castel în care toți curtenii aveau simțul umorului și visau, se jucau și asta le plăcea. Era odată un castel într-o lume virtuală, în care răutățile nu aveau loc. Era odată un castel cu pivnițe împărătești, cu petreceri și sărbătoriți, cu porți deschise și oameni care stăteau pe ziduri, se uitau în curte și poate-și doreau să intre și ei, dar nu aveau suficient curaj să o facă.

A fost odată un castel în care, din senin, au apărut revoltele. Unii castelani au plecat, alții au rămas. Iar castelul a supraviețuit. Apoi, rând pe rând, unul câte unul, castelanii au început să nu mai viseze, să nu se mai joace și să se integreze în real. Iar Împărăteasa a rămas din ce în ce mai singură, din ce în ce mai serioasă, din ce în ce mai puțin zâmbitoare. Până când s-a trezit că, aproape de ea, a rămas un singur castelan. Căruia nu-i mai răspundea nimeni la glume.

Castelul nu mai e, rochiile doamnelor din suită au rămas în dulapuri, mâncate de molii, cavalerii și-au părăsit armurile care acum zac ruginite iar prințul a plecat într-un ținut extrem de real. Rugina a îmbrăcat cheile beciului împărătesc și porțile castelului sunt ferecate. În jur, numai tristețe și pustiu. Petreceri nu se mai organizează (La mulți ani, Domniță Cella!), gheața s-a topit și sâmburii lemnoși ai măslinelor au rămas aruncați pe jos. Pietrele tiarei încă mai sclipesc, dar împărăteasa nu o mai poartă. Împărăteasa trebuie să accepte că trăiește într-o lume reală, să învețe să nu mai folosească imperfectul și să nu mai viseze. Și să accepte că absolut totul e la trecut.

Eram odată castelani…

[Da, am plâns cănd am scris acest articol. Întâmplător sau nu, e al 300-lea publicat pe acest blog. Căci de-acum e blog, și nu împărăție.]