(…) Din contră, era chiar ușor, atâta timp cât imi deconectam mintea de corp (…) Îmi făceam treburile prin casă fără să mă gândesc la nimic. Îi pregăteam gustări copilului și stăteam la taclale cu soțul meu. După ce am încetat să mai dorm, m-am gândit ce lucru simplu e realitatea, cât de ușor e să-i faci față. Este doar realitate, nimic mai mult. Sunt doar treburi casnice, e doar o familie. Ca și cum ai pune în mișcare un mecanism simplu, odată ce ți-ai însușit manualul de utilizare, tot ce urmează sunt doar repetiții. Mai apeși un buton, mai tragi de o manetă, reglezi un indicator, pui capacul și potrivești ceasul. Sunt doar niște repetiții. (Haruki Murakami – Somnul)

Recunosc, mi se întâmplă. De câțiva ani, chiar destul de des. Nu (mai) sunt gospodina aia clasică, deși am și șorț de bucătărie! Cum nici provocări nu mai am: am gătit de toate, am spălat, am călcat tone de rufe până acum, am dat cu aspiratorul și am șters praful cât pentru un cartier întreg. Nu mai sunt mândră de mine când fac cine știe ce minune în bucătărie, că nu-i prima dată. Cum nici nu-mi mai crește inima când musafirii se ling pe degete. E rutină. Nu mai am provocări gospodărești, cum nu mai am nici așteptări. Am început să fac totul fără pic de entuziasm. Dar cu foarte multă oboseală. Îmi dozez energiile altfel: prefer o muncă profesională, care-mi valorifică mai bine creativitatea, decât gospodăreala. Sigur am mai multe satisfacții. Nu știu dacă e bine sau rău. Nici nu contează. Am învățat pe de rost manualul de utilizare și acum pot să apăs butoanele și să mai trag de câte-o manetă fără să am palpitații că mi se arde friptura în cuptor și ce mă fac. Gospodăreala nu-mi mai dă emoții, ca la începuturi. Mi-e teamă că evoluez spre zicerea lui Victor: Pe lumea asta, fiecare trebuie să-și câștige pâinea. Chiar dacă (ni se pare că) ne pricepem la toate, trebuie să trăiască toată lumea.

Categorii: Sala de lectură, Sticluţa cu săruri