Lectura cărții Doctrina șocului (scrisă de Naomi Klein) este extrem de interesantă. Aflu că, în limbajul CIA, tortura este numită ”interogare coercitivă” și constă într-un set de tehnici destinat punerii prizonierilor într-o stare profundă de dezorientare și șoc, cu scopul de a-i ”fezanda” pentru a face mărturisiri pe care, în alte condiții, nu le-ar fi făcut. Cum se obține, de fapt, dezorientarea? Izolându-i pentru o perioadă și lipsindu-i de stimulii obișnuiți (interacțiunea cu alți oameni, schimbul de informații, absența luminii și a sunetelor obișnuite, precum muzica), după care urmează o bombardare cu stimuli la alte niveluri decât cele comune – lumini de stroboscop, scâncete de copii sau mieunat de pisici etc.

Scopul acestui stadiu de fezandare/frăgezire/înmuiere este de a produce un uragan în mintea celui asupra căruia se acționează. Dacă a fost privat de dreptul de a avea un ceas, se produce și o dezorientare în timp. Pentru a se confuza și mai tare subiectul, în camera cu geamuri care se pot acoperi după placul inimii anchetatorului, pentru a pătrunde lumina/întunericul după un alt grafic decât cel firesc, mâncarea poate fi livrată la intervale aleatoare după ultima masă: la 10 minute sau la 10 ore. Bulversarea organismului prizonierului este totală. Simțurile sale sunt dezorientate, mintea e zăpăcită, uraganul s-a dezlănțuit. Rezistența senzorială sa începe să cedeze. Nu o dată anchetatorul pare singurul ”prieten” sau singurul punct stabil din toată această nebunie. Tocmai de-aia, în cele mai multe cazuri, se produce atașarea prizonierului de călău – vestitul sindrom Stockholm.

Prin înmuierea simțurilor, prizonierul intră într-un stadiu profund de regresie și frică. Imaginea de sine, stima de sine și toate cele suferă mutații profunde. Prizonierul devine extrem de deschis față de sugestii – începe să mărturisească și să se confeseze, chiar să-și schimbe propriile convingeri. Regresia îl face să se comporte ca un copil neajutorat, aflat sub tutela părintelui (”Pe măsură ce persoana interogată alunecă de la maturitate către un stadiu infantil, toate trăsăturile de personalitate, acumulate sau structurate, își pierd coerența”). Tocmai de aceea, manualul Kubark* prezintă toate aceste procese ce duc la regresie, scopul final fiind de a face din mintea prizonierului o tablă albă pe care, ulterior, să fie scrisă o altă informație. În ciuda tuturor testelor făcute (proiecte secrete de cercetare, bine-nțeles!), se pare că nu s-a prea ajuns chiar la rezultatul final dorit, adică la rescrierea totală a informației.

Cam asta ar fi la nivel individual. La nivel de masă, aceleași rezultate, respectiv regresia și frica, se obțin extrapolând tortura. Cum altfel decât prin șoc? Și cum poți să bulversezi o lume întreagă dacă nu prin evenimente precum cel de la 11 septembrie? Atunci s-a produs, pentru întreaga lume, explozia ”lumii care îi era familiară” și s-a obținut o totală dezorientare. Nu mai vorbim de frică. A fost din plin! Astfel, printr-un eveniment șocant, s-au obținut rezultate majore la nivel de (fiecare) individ: dezorientare și frică. Regresie tocmai bună pentru a scrie ceva pe tabla deja albă a fiecăruia. Ce text și cu mâna mâna cui s-a scris, aproape că nici nu mai contează.

Mă gândesc că suntem din nou cobai pentru două astfel de experimente: unul la nivel mondial, cu criza asta economică și financiară, iar celălalt la nivel național, cu seria de cătușe al căror zăngănit înlocuiește stimulii sonori obișnuiți. Spălarea dublă a creierelor noastre. Tabla ștearsă de doi bureți, cam simultan. În ce scop și ce mesaje urmează să fie scrise pe ea, eu nu știu. Poate Dumnezeu…

*Kubark Counterintelligence Interrogation

Categorii: Sala de lectură