[Tot timpul mă întreb de ce naiba își doresc oamenii să ajungă la putere - uitându-mă la fauna noastră politică... De ce ți-ai dori puterea? Bine, bine... Înțeleg că, dacă ai bani, poți face cu ei diverse. (Fie vorba între noi, tot atât mănânci, tot niște haine porți, tot cu o mașină circuli). De ce ți-ai dori să ai putere politică? Și găsesc în cartea asta un răspuns: puterea te face să treci dincolo de lumea oamenilor obișnuiți. Deținând un post ”de putere”, poți să iei hotărâri cu consecințe majore. Pentru ceilalți! Încerc să-mi traduc: puterea te face să te crezi un mic Dumnezeu. Sau să fii. Mereu am dileme... De ce un om nu acceptă că e om și vrea mai mult? De ce vrea să fie un Dumnezeu? Sau, poate, chiar Dumnezeu! De ce un om vrea să influențeze viețile altor oameni? Pe-a lui a făcut-o boboc și-acum e cazul să lase urme și asupra celorlalți?! Dar asta înseamnă că își abandonează parțial viața proprie pentru a se putea ocupa de viețile celorlalți... Nu-mi spuneți cu binele general și cum se scarifică unii, că nu-s copil, deși scriu atâtea ”de ce”-uri...]

Am citit cartea Superclass, a lui lui David Rothkopf (Editura Publica, 2009), stând pe plajă. Nu e lectură clasică de vacanță, nu-i nici roman, nici carte polițistă. Și, sincer, nici foarte aproape de educația mea generală. Mi-am lămurit multe necunoscute, am înțeles lucruri pe care doar le intuiam.

Lumea este condusă de o elită globală. În general, bărbați. Foarte puține femei, în ciuda feminismului mondial. Elita asta deține puterea: economică, politică, financiară etc.  Din cele 6 miliarde de oameni de pe planetă, elita globală a puterii este reprezentată de cca 6 mii de oameni. Adică unu la un milion. Superclasa mondială este alcătuită din grupuri, dintre care cel mai numeros este compus din liderii din domeniile economic și financiar. Pentru aceștia, puterea nu este limitată de niște granițe. Ei sunt marii beneficiari ai globalizării. Pe când liderii politici sunt circumscriși granițelor. În lume există peste 1500 de corporații care au vânzări anuale (sau patrimoniu) semnificativ mai mari decât PIB-ul unui stat național. (Chiar dacă nu e tocmai OK comparația, căci PIB-ul reprezintă valoare adăugată, iar vânzările nu!) ”Despre cei care conduc acești giganți se poate afirma, pe bună dreptate, că au o influență globală. Prin contrast, autoritatea liderilor politici naționali se naște între granițele țării din care provin și numai acele state care beneficiază de legături economice importante, dincolo de frontierele proprii, sau acelea care dețin suficiente resurse pentru a demonstra forță militară sau pentru a mobiliza opinia altor țări sau lideri  pot face parte din superclasa mondială” – spune Rothkopf.

Companiile astea influențează viața multor oameni: prin sutele de mii de angajați, ajung și la familiile acestora, indiferent de colțul de lume în care trăiesc. Dacă hotărârile luate de un guvern din vreo țară le defavorizează, au libertate de mișcare. Își pot retrage operațiunile de-acolo și se pot muta în altă parte (evident, cu niște costuri, și nu mici! Chiar azi vedeam o știre despre migrarea investițiilor din Polonia…) La fel, companiile mari redirecționează resurse către activități de lobby, susținând politicieni, promovându-și propriile interese. Deci succesiunea logică este următoarea: ai bani – poți să ai propriii politicieni care să lucreze în interesul tău (valabil pentru orice țară din lumea asta!). Cum spunea, pe vremuri, Valentin Păunescu, fostul director de la Curierul Național, ”economicul bate politicul”.

Și-acum să vedem pe unde suntem noi, statul național numit România. Beneficiem de legături economice importante? Nu cred. Parcă Nea Nicu reușise un pic să miște lucrurile, dar s-a cam dus totul de râpă, ne-am pierdut cele mai multe piețe și am devenit noi înșine o piață pentru alții. Avem suficiente resurse pentru a demonstra forță militară sau pentru a mobiliza opinia altor țări sau lideri? Păi, resursele naturale s-au cam dus, suntem ca fata bătrână care tot speră să se mărite, uitându-se la lada de zestre golită de tatăl bețiv…, trupele noastre mereu sunt la ”și alții” prin teatrele de operațiuni deschise pe cine știe unde, de mobilizat opinia altor țări sau lideri… nu prea ne mai bagă nimeni în seamă sau, dacă ne bagă, ne spune franc că nu ne dorește. Singurul lucru care se întâmplă aici, dar la scară locală, este faptul că unii oameni politici sunt inventați/susținuți financiar/trimiși în viața politică de către entități care dețin putere financiară, pentru a le reprezenta interesele. Nici măcar o lege a lobby-ului nu avem!

Și-acum realizez adevrărata dimensiune a mocirlei în care noi, românii, ne scăldăm. Dacă, așa cum spuneam mai devreme, la nivel mondial, economicul determină politicul, la noi lucrul ăsta se întâmplă parțial. Căci marea majoritate a politicienilor noștri întâi au intrat în politică, apoi au făcut bani. Deci puterea finală, la care jinduiesc cu ardoare neliniștiții noștri, este cea financiară. Și până nu se vor consolida suficiente averi, nu ne putem considera a fi ”în rândul lumii”. Căci, la nivel global, cei care au avut sau au interese în România, au lucrat cum știu ei: și-au găsit deja reprezentanții care să le susțină punctual interesele sau, și mai și, și-au impus direct solicitările în fața tuturor guvernelor care s-au perindat prin fața ochilor noștri. Căci, cum spuneam, PIB-ul nostru nu contează în fața cifrelor unor giganți. Iar noi suntem doar o piață. Și nici nu ne (mai) ascultă nimeni…