Mariana Ciutacu » Suita de doamne

Nu mi-ar plăcea să fiu casnică

Mana — Fri, 04 Jan 2008 16:50:37 +0000

Azi a fost o zi obişnuită pentru o femeie care stă, în mod curent, acasă. Adică nu merge undeva, la un birou sau ce-o fi el. Şi să facă ceva acolo. Nişte altfel de treabă. N-am mai avut de multă vreme o aşa experienţă. Ciudată. De-a dreptul. M-am trezit ceva mai devreme decât zilele trecute - cred că am cam recuperat masivul deficit de somn -, am băut cafeaua şi am făcut revista blogurilor…cum fac, de altfel, în mod curent, doar că mult mai cu noaptea-n cap decât azi. După toate cele (şi altele, firesc) m-am apucat, ca gospodina, de trebile casei. Sau ale palatului. Sau castelului. Citiţi, fiecare, după gust sau obişnuinţă. Sau imaginaţie. Treburi mărunte, aş zice: rufe la spălat, de stâns altele de la uscat, ceva curaţenie, nişte ordine, stat după nişte ~~muncitori~~ specialişti veniţi să verifice/repare ceva, aranjat prin dulapuri, pregătit masa… Vorbit la telefon cu doi sărbătoriţi ai zilei şi un bun amic… Război cu copilul, care dă muzica îngrozitor de tare… Şi nu orice muzică… Treburi mărunte şi mari mâncătoare de timp. Şi de nervi. Constat acum, după ore şi ore, că genul ăsta de activitate zilnică nu mă prinde. Doar din când în când. N-aş putea să fiu numai gospodină şi-atât chiar tot timpul. Prefer gospodăreala în doze rezonabile, în fiecare seară. Sau aproape în fiecare. Fracţiuni de. Pe undeva, mi se pare că am cam pierdut ziua. Sau o parte din ea. Dar am timp să recuperez, hehe!, că până se încheie (ziua) asta, mai e destul! Nu v-am zis că m-am cam săturat de somn? Gata! Revin la normal!

Deci, doamnelor! Ia să mai lansăm noi în piaţă un criteriu: Doamnele din suită să nu fie doar gospodine închise-n colivie. Să mai aibă şi altă treabă! (Căci, dacă sunt doar gospodine, le trimitem în zona de administraţie a castelului! Pentru că sigur se pricep şi este atâta nevoie de ele!).

Iar vouă, domnilor (ce, credeaţi c-aţi scăpat? Aţi văzut rapid că e un post din Suita de doamne şi-aţi crezut că voi doar trageţi cu coada ochiului la ce scriem noi pe-aici?!), cum v-am plăcea mai mult? Doar gospodine? Sau mai bine aşa, mai fracţionate?

Despre cărți… numai de bine!

Mana — Thu, 20 Dec 2007 08:34:27 +0000

Ştiu că nu e un titlu care atrage. Şi nici un subiect care atrage. Dar eu sper că voi sunteţi de modă veche, adică mai şi citiţi. Aşa, ca mine. Măcar cât mine. Şi nu ca alţii. M-a surprins, aseară, că mai există oameni tineri care descoperă cartea. Descoperă lectura. Şi care îşi comandă cărţi. Şi chiar vor să citească. Şi abia aşteaptă să vină vacanţa, ca să poată citi. Oameni pricepuţi în ale tehnologiei moderne. De ultimă generaţie. Şi cu care am discutat, între altele, despre rabdare. Despre cum mi-am educat-o eu. Să vă spun şi vouă? Vă spun!

Înainte de toate, ar fi trebuit să fac o precizare la postul anterior, cel cu Moş Crăciun. O să zic aici, că nu mă descurc bine pe la butoane…încă. Iată: Singura carte care nu pleacă niciodată de la mine de pe noptieră este Biblia. (Ştiu, o să spuneţi că sunt bătrână şi demodată! N-am zis şi eu, mai devreme? Nu-i nici o noutate! Nu e o ştire pentru mine!) Trebuia să aflaţi asta, pentru că are legătură cu ce urmează să vă destainui. Să mă destăinui…

Când m-am apucat să citesc Biblia, cu vreme în urmă, mi-am impus lucrul ăsta. Adică s-o citesc. Pentru că mi se părea normal să ştiu ce scrie acolo. Să nu fiu ignorantă. Şi am început lectura. Organizat, cu simţ de răspundere. La început Vechiul Testament, apoi Noul….în ordine cronologică, ce să mai tot explic atâta?! Vechiul era mult mai voluminos decât Noul. Şi mult mai plictisitor (din ce răsfoisem eu până atunci). Scris altfel…Dar, ca să-l înţeleg pe Noul, trebuia să-l pricep pe cel Vechi. Condiţionalitate, nu? Pentru privirea de ansamblu…(Voi chiar înţelegeţi ceva din ce vă înşir eu aici?)

…Şi citeam de câteva ori o pagină până să mă lămuresc complet, apoi erau bucăţi întregi, aparent plictisitoare, cu multe repetiţii. Care spuneau acelaşi şi acelaşi lucru. Tentaţia să sar peste pagini era atât de mare! Dar mi-am impus să fiu răbdătoare şi să citesc tot, să nu trişez, chiar dacă simţeam cum îmi pocnesc nervii întinşi şi îmi dau lacrimile. Strângeam din dinţi şi continuam să citesc. Şi aveam răbdare. Probă de voinţă şi răbdare, cum spuneam…Uşor-uşor, am ajuns la Noul Testament şi am citit tot. Toată cartea. Toată Biblia. Nu pot spune că am înţeles chiar tot. Nu, nici gând…Că, dacă înţelegeam, o mutam demult pe raft, în bibliotecă!

De-aia cartea asta stă tot timpul la mine pe noptieră. Şi n-o s-o mut niciodată. O deschid la întâmplare, ca pe o carte de versuri. Şi citesc. Uneori (destul de des, dacă mă gândesc mai bine), am sentimentul că n-am mai citit niciodată ce scrie acolo…

Credeaţi că v-am adus până aici aşa, fără nici un rost? Vă înşelaţi amarnic! E vremea să aflaţi care e cel de-al treilea criteriu în alegerea domniţelor: Să fie răbdătoare.

Spiritul ludic trage să moară

Mana — Wed, 12 Dec 2007 21:32:43 +0000

Uneori sunt atât de prinsă cu problemele mele, atât de înecată în cotidian şi am orizontul aşa de apropiat, încât uit. Uit să fiu creativă. Şi, mai ales, uit să fiu eu. Şi să mă joc. Mă cam iau cu treabăâ€¦ Dar de unde naiba atâta creativitate, când toată ziua pendulez între telefonul continuu cântător, meetinguri, calculator şi vrafuri de hârtii aflate-n aşteptare? Vin, seara, obosită, incărcată cu dosare şi cu mailul aburind, încît nici chiar cu moştenitorul nu mă mai joc.

Alteori sunt atât de implicată în treburile şi problemele curente, încât şi asta uit: să mai deschid ochii. Da, ochii minţii. Stau cu ei închişi. (Expresia nu-mi aparţine, n-am drept de copyright pe ea, am plagiat-o. Ştiu, am greşit! Sigur că recunosc!). Şi nu văd pânza fină ce se ţese-n jurul meu. Doar o simt. Din când în când.

Adesea mi se-ntâmplă să predau lecţii unora mai tineri. Un soi de lecţii de viaţă, cu pretenţii, bazate pe bruma de experienţă strânsă. Mai rar mi se-ntâmplă sa iau lecţii de la unii mai tineri. Dar, când se-ntâmplă, mă surprinde, ochii minţii se deschid şi se aşterne o linişte de început de lume. Pentru că cei mai tineri încă mai ştiu să se joace, mai ştiu să ţeasă poveşti, mai ştiu să fie ghiduşi. Aţi mai văzut voi, în viaţa de dincolo de porţile împărăţiei, adulţi veseli? Eu cred că şi asta e o specie pe cale de dispariţie…

Am ajuns, aşadar, la al doilea criteriu în alegerea domniţelor: să fie ghiduşe şi să ştie a râde. Chiar şi de ele.

Nevoia de suită …

Mana — Tue, 11 Dec 2007 14:07:35 +0000

Nu (mai) am în jurul meu femei care citesc reviste de-astea, de femei. Pentru femei. Sau nu ştiu eu, le-or citi pe-ascuns şi le e cumva să recunoască, ştiind părerea mea: reviste de îndobitocit (femeile). Deşi, teoretic, şi eu sunt al naibii de în target (după vârstă, ocupaţie, venit, culoarea ochilor precum şi numărul de la pantof şi alte cele), practic n-am fost niciodată.
Aţi înţeles bine: nu citesc reviste glossy. Le consider un echivalent al pilulelor albastre (pentru barbaţi) din care se înfruptă cu osârdie o groază de femei. Dar este un echivalent mult mai subtil, cu acţiune în plan psihic, cu efect pe termen mult mai lung, nu doar pentru câteva ore. Este treaba fiecareia cu ce se hrăneşte şi ce se depune. Şi dacă vrea /sau nu/ să aprofundeze prospectul. Paradoxul este că, pe măsură ce o ea citeşte şi aplică (doar e litera de lege!) ce scrie la gazetă, cu atât mai mult devine mai puţin femeie. Devine femeia-barbat. Puternică. Androgină.

De ce vă spun toate astea? Pentru că-mi alcatuiesc suita de doamne. Suita-mpărătească. Şi doamnele mele nu trebuie să pară că citesc astfel de reviste, să nu-mi dea sfaturi proaste, feministe. Pentru ca nu vreau sa am în suită doamne-cavaler! (Căci nici cavaleri-domniţe sensibile şi fragile nu am în preajmă).

Acesta este primul criteriu în selectarea doamnelor de la palat. Să văd acum care mai vreţi să vă înscrieţi pe lista-mpărătească aurită…