Deși sunt foarte multe de spus despre relațiile adictive, voi mai aminti doar faptul că, aici, n-o să întâlnești niciodată altruism/dăruire spontană, ci condiționare, chiar dacă nimeni nu vrea să recunoască asta. Actul dăruirii este făcut pentru a primi ceva în schimb, mergându-se pe principiul ”dacă voi face ce trebuie, voi obține ceea ce îmi doresc”.

Despre așteptarea recunoașterii și aprecierii din partea celorlalți, despre teama de a fi abandonat în despărțirile de rutină, despre a pretinde și a aștepta dragoste necondiționată etc găsiți, pe larg, în carte.

Normalitatea fiind criteriu de evaluare pentru persoane (am zis că discutăm din punct de vedere psihologic), un om este considerat normal atâta vreme cât se află într-o stare de bine care exprimă echilibrul organizării și funcționării sistemului personalității sale. În acest sens, anormalitatea se consideră a fi sau o varietate a normalului (în cazul anomaliilor), sau o abatere de la cadrul general/normalitate. Anormalitatea este opusul normalității, dar cele două nu sunt antagonice, ci complementare, pentru că granița dintre ele este extrem de greu de definit.

Etrapolând, definim normal tot ceea ce considerăm a fi cel mai des întâlnit. Situația cea mai obișnuită. Poate de aceea normal nu înseamnă neapărat și bun, adevărat. Depinde de sistemul de referință la care ne raportăm. Normalitatea dintr-un spital psihiatric este starea de boală. Dacă pentru lumea exterioară starea de boală este o anormalitate, pentru cei din spital ea devine normalitate.

Întotdeauna când vorbim despre normal/anormal ne referim, de fapt, la diferențierea dintre cele două stări. La ceea ce corespunde mediei sau nu, conform evaluării noastre. Normali sau nu. Iar NU acesta nu se limitează la a cuprinde numai nebunii și oligofrenii, ci și geniile.

Dar m-am străduit să nu eșuez într-o expunere teoretică aridă. Nu există ecuații, nici diagrame misterioase, proprii jargonului de specialitate. Ca economist ce se respectă, sunt perfect capabil să scriu lucruri pe care nimeni nu le poate descifra. (…) Dar lucrul de care lumea are nevoie acum este acțiunea avizată; iar pentru a obține acest tip de intervenție, ideile trebuie să fie prezentate accesibil publicului interesat în general, nu doar celor cu un doctorat în economie. Oricum, ecuațiile și diagramele teoriei economice formale nu sunt, în majoritatea cazurilor, nimic mai mult decât un eșafodaj care să ajute la construirea unui edificiu intelectual. Odată ridicat acest edificiu până la un anumit punct, schelele de susținere pot fi demontate și îndepărtate, lăsând în urmă un limbaj normal și perfect inteligibil.

Îmi amintesc că noi considerăm limbaj ermetic tot ceea ce nu înțelegem ușor și avem nevoie de recitire a textului (dacă intenționăm să înțelegem. Altfel, abandonăm sau ajungem la o altă formă a conflictului interpersonal – dar asta e altă discuție, în altă ”păsărească”.) Cum spuneam, folosirea limbajului specific unui domeniu este percepută de nespecialiști ca ermetism. ”Păsăreasca” mea de marketing este act de ermetism pentru cei care n-au treabă cu domeniul. Dacă vreau să mă fac înțeleasă, trebuie să utilizez limbaj comun, cum spunea și Krugman. Declinarea mesajului pe targeturi – cum aș spune, în limbajul meu profesional, înseamnă să mă eliberez de limbajul ăsta de mică circulație. Dacă vreau să scriu aici ceva abordat din perspectivă profesională, sunt conștientă că voi nu sunteți specialiști în marketing și trebuie să vorbesc pe înțelesul tuturor. Acest lucru presupune să am intenția și dorința de a mă face înțeleasă. Dar asta se face cu efort și, mai ales, trebuie să ai aptitudini pentru a reuși. Unii, însă, nu doresc să se facă înțeleși de cei care citesc/ascultă. De ce, oare, sunt ermetici în mod voluntar? Probabil, se cantonează în acest ermetism în mod deliberat, crezând că acesta este cea mai bună măsură de ridicare a prestigiului profesional și, implicit, social (Aici zâmbesc a râde… Ce ți-e și cu intelectualii ăștia închipuiți!). Sau din incapacitatea de a formula clar și logic, din lipsa abilităților. Și, nu în ultimul rând, din lene.

Cât despre așa numitul stil intelectual, Krugman spune:

”O tentație căreia-i sucombă adeseori autorii de scrieri economice, mai ales atunci când vorbesc despre un subiect atât de grav, este tendința de a deveni exagerat de sobri. Iar asta nu pentru că evenimentele de care ne ocupăm aici n-ar fi importante, în unele cazuri fiind o chestiune de viață și de moarte. Mult prea adesea, însă, pontifii unui domeniu își închipuie că, dată fiind seriozitatea unui subiect, acesta trebuie abordat neapărat pe un ton solemn; că, fiind vorba de probleme atât de ample, ele trebuie abordate cu vorbe mari; nu ne permitem niciun fel de ușurătate sau lipsă de formalism. Din câte se pare însă, ca să găsim un sens logic fenomenelor noi și ciudate, trebuie să fim pregătiți să ne jucăm cu ideile. Și eu folosesc aici termenul de ”joc” în perfectă cunoștință de cauză; oamenii pătrunși de demnitatea lor, lipsiți de orice aplecare ludică, nu ajung aproape niciodată să vină cu idei proaspete și originale, nici în teoria economică, nici nicăieri altundeva. Să zicem că eu v-aș spune dumneavoastră: ”Japonia suferă de adaptare defectuoasă fundamentală, pentru că modelul său de creștere cu mediere din partea statului conduce la rigiditate structurală”. Exact, aveți dreptate: n-am spus nimic; în cel mai bun caz, am dat de înțeles că e vorba de probleme foarte dificile, și că nu există răspunsuri simple – o impresie care s-ar putea foarte bine să fie complet eronată. Să zicem, pe de altă parte, că eu ilustrez dificultățile Japoniei cu ajutorul unei istorioare agreabile despre hopurile din activitatea unei cooperative de babysitting (…). Poate că sună caraghios, poate că frivolitatea chiar vă va ofensa sensibilitățile, dar bizareria își are rostul ei: dă ghes minții pe un alt făgaș, sugerând, în cazul de față, că s-ar putea într-adevăr să existe o cale surprinzător de ușoară pentru a rezolva măcar în parte problema Japoniei.

Tratat de dezinformare – Vladimir Volkoff

Efectul Lucifer – Philip Zimbardo

Războiul tăcut – Abram N. Shulsky, Garry J. Schmitt

Arta de a avea întotdeauna dreptate – Arthur Schopenhauer

Dezinformarea, armă de război – Vladimir Volkoff

Rusia lui Putin – Anna Politkovskaia

Arta războiului – Sun Tzu

Doctrina șocului – Naomi Klein

Masele și puterea – Elias Canetti

Măcar atât. Mai aveți vreo recomandare?

Suntem în 2009. O mie nouă sute optzeci și patru este cartea lui George Orwell pe care m-am apucat s-o recitesc. A fost publicată în 1949. Fratele cela Mare pare (sau chiar este) din ce în ce mai prezent, deși am depășit poziționarea în timp anticipată de Orwell. Dar nu despre libertate vreau să scriu, nici măcar despre restricționarea ei. Cum toată acțiunea romanului se petrece sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei, mi s-a părut demnă de reținut structura aparatului de guvernământ. Doar patru ministere (concentrate), conform nevoii de a controla, de a ține-n mână totul. (De a guverna eficient, nu?):

Ministerul Adevărului – care se ocupă cu știrile, cu distracțiile, cu educația și cu artele frumoase

Ministerul Păcii – care se ocupă cu războiul

Ministerul Iubirii – care se ocupă cu menținerea ordinii și disciplinei

Ministerul Abundenței – care se ocupă de treburile economice

(Ați înțeles, da? Este recomandarea mea pentru lectură, că tot vine weekendul!)

Să facem, întâi, diferența dintre angoasă și frică. Deși sunt multe cazuri când se folosesc similar cei doi termeni, denumim frică acel concept care se referă la ceva determinat, concret, și angoasă atunci când se referă la ceva nedeterminat, mai irațional. Și avem aici o utilizare improprie: spunem frica de moarte sau frica de Dumnezeu când, de fapt, e mai degrabă angoasă…

Există patru forme fundamentale/de bază ale angoasei  (conform Fritz Riemann – Formele fundamentale ale angoasei) pe care, poate, le voi descrie vreodată:

1. angoasa de autodăruire, trăită ca pierdere a Eului și dependență

2. angoasa de individualizare, trăită ca pierdere a proiecției și izolare

3. angoasa de schimbare, trăită ca vremelnicie și nesiguranță

4. angoasa de necesitate, trăită ca fiind ceva definitiv și lipsit de libertate

Toate angoasele posibile sunt construite/dezvoltate pe baza celor patru tipuri enumerate. Angoasa trăită de cineva nu este vreunul din tipurile astea în stare pură, căci angoasa fiecăruia are istorie, are memorie și ține cont atât de zestrea noastră înnăscută, cât și de ”moștenire” și condițiile de mediu în care ne-am născut. Când apare angoasa? Atunci când nu ne ridicăm (încă) la înălțimea unei situații. Sau când suntem puși în fața a ceva nou și necunoscut, pentru care nu avem experiență, n-am mai trecut prin asta, să știm cum este. Chiar din fragedă copilărie – primii pași singur ai copilului desprins de mâna  mamei, prima zi de școală, trecerea într-o altă etapă a vieții, odată cu căsătoria, maternitatea, îmbătrânirea etc. Angoasa ne însoțește permanent, de-a lungul vieții, căci viața mereu ne împinge să facem un pas în față, să evoluăm. Cum pasul în față înseamnă mereu depășirea unei bariere, angoasa noastră, a fiecăruia dintre noi, este mereu prezentă.

Doamna Michel are eleganța ariciului: exteriorul e baricadat de țepi, o adevarată fortareață, dar am intuiția că în interior este la fel de rafinată ca și aricii, animale fals indolente, încăpățânat de solitare și teribil de elegante. (Eleganța ariciului – Muriel Barbery, Editura Nemira)

Constatarea Palomei, micuța superinteligentă, provenită dintr-o familie bogată care locuiește în imobilul în care doamna Michel este portareasă, m-a făcut să mă opresc din lectură și să mă gândesc. Folosesc des cuvantul ”arici”, constatând cum cineva își ridică un scut și refuză să comunice. Chiar și mie mi se spune că ”mă aricesc” deseori, dar nu despre mine vreau să spun acum. Ci despre alții.

Sunt arici temporari și arici permanenți. Țepii lor nu au legătură cu trasăturile fizice – nu vă imaginați că sunt hidoși sau că ar fi rățușca cea urâtă! Dacă aricii temporari își folosesc haina din țepi exact ca pe-o manta de ploaie, debarasându-se de ea la prima rază de soare, aricii permanenți sunt altfel. Țepii lor sunt activați tot timpul și – în mod voit – nu-i lasă pe ceilalți oameni să se apropie prea tare. Pentru că ascund ceva rar: delicatețe și sensibilitate. Și teama de a nu fi dezamăgiți. Răniți. De aici și solitudinea: Mai bine singur! – își spun aricii permanenți. Deși, tot timpul, speră. Chiar dacă nu lasă să se vadă.

Uneori, un alt arici permanent, atras de arătarea cu țepi mereu în gardă și uitând de statutul său de arici permanent, din grija de a nu răni, își coboară armura. Și-atunci primul arici, plin de mirare, îl va lăsa pe celălalt să se apropie, uitând și el de statutul său special, de arici permanent. Este exact exemplul pe care ni-l oferă cartea amintită mai sus: doamna Michel și micuța Paloma. Imaginea uneia reflectată în cealaltă. Identice ca sensibilitate, delicatețe și inteligență. Un soi de eu sunt tu și tu ești eu, dacă facem abstracție de vârstă, condiție socială și particularități fizice.

Eu cred că întâlnirea dintre doi arici permanenți nu poate fi altfel decât providențială. Tocmai de aceea prieteniile înfiripate între ei sunt atât de deosebite și de prețioase. Sunt speciale… Și – mai ales – atât de rare.

Am citit cartea Superclass, a lui lui David Rothkopf (Editura Publica, 2009), stând pe plajă. Nu e lectură clasică de vacanță, nu-i nici roman, nici carte polițistă. Și, sincer, nici foarte aproape de educația mea generală. Mi-am lămurit multe necunoscute, am înțeles lucruri pe care doar le intuiam.

Lumea este condusă de o elită globală. În general, bărbați. Foarte puține femei, în ciuda feminismului mondial. Elita asta deține puterea: economică, politică, financiară etc.  Din cele 6 miliarde de oameni de pe planetă, elita globală a puterii este reprezentată de cca 6 mii de oameni. Adică unu la un milion. Superclasa mondială este alcătuită din grupuri, dintre care cel mai numeros este compus din liderii din domeniile economic și financiar. Pentru aceștia, puterea nu este limitată de niște granițe. Ei sunt marii beneficiari ai globalizării. Pe când liderii politici sunt circumscriși granițelor. În lume există peste 1500 de corporații care au vânzări anuale (sau patrimoniu) semnificativ mai mari decât PIB-ul unui stat național. (Chiar dacă nu e tocmai OK comparația, căci PIB-ul reprezintă valoare adăugată, iar vânzările nu!) ”Despre cei care conduc acești giganți se poate afirma, pe bună dreptate, că au o influență globală. Prin contrast, autoritatea liderilor politici naționali se naște între granițele țării din care provin și numai acele state care beneficiază de legături economice importante, dincolo de frontierele proprii, sau acelea care dețin suficiente resurse pentru a demonstra forță militară sau pentru a mobiliza opinia altor țări sau lideri  pot face parte din superclasa mondială” – spune Rothkopf.

Companiile astea influențează viața multor oameni: prin sutele de mii de angajați, ajung și la familiile acestora, indiferent de colțul de lume în care trăiesc. Dacă hotărârile luate de un guvern din vreo țară le defavorizează, au libertate de mișcare. Își pot retrage operațiunile de-acolo și se pot muta în altă parte (evident, cu niște costuri, și nu mici! Chiar azi vedeam o știre despre migrarea investițiilor din Polonia…) La fel, companiile mari redirecționează resurse către activități de lobby, susținând politicieni, promovându-și propriile interese. Deci succesiunea logică este următoarea: ai bani – poți să ai propriii politicieni care să lucreze în interesul tău (valabil pentru orice țară din lumea asta!). Cum spunea, pe vremuri, Valentin Păunescu, fostul director de la Curierul Național, ”economicul bate politicul”.

Și-acum să vedem pe unde suntem noi, statul național numit România. Beneficiem de legături economice importante? Nu cred. Parcă Nea Nicu reușise un pic să miște lucrurile, dar s-a cam dus totul de râpă, ne-am pierdut cele mai multe piețe și am devenit noi înșine o piață pentru alții. Avem suficiente resurse pentru a demonstra forță militară sau pentru a mobiliza opinia altor țări sau lideri? Păi, resursele naturale s-au cam dus, suntem ca fata bătrână care tot speră să se mărite, uitându-se la lada de zestre golită de tatăl bețiv…, trupele noastre mereu sunt la ”și alții” prin teatrele de operațiuni deschise pe cine știe unde, de mobilizat opinia altor țări sau lideri… nu prea ne mai bagă nimeni în seamă sau, dacă ne bagă, ne spune franc că nu ne dorește. Singurul lucru care se întâmplă aici, dar la scară locală, este faptul că unii oameni politici sunt inventați/susținuți financiar/trimiși în viața politică de către entități care dețin putere financiară, pentru a le reprezenta interesele. Nici măcar o lege a lobby-ului nu avem!

Și-acum realizez adevrărata dimensiune a mocirlei în care noi, românii, ne scăldăm. Dacă, așa cum spuneam mai devreme, la nivel mondial, economicul determină politicul, la noi lucrul ăsta se întâmplă parțial. Căci marea majoritate a politicienilor noștri întâi au intrat în politică, apoi au făcut bani. Deci puterea finală, la care jinduiesc cu ardoare neliniștiții noștri, este cea financiară. Și până nu se vor consolida suficiente averi, nu ne putem considera a fi ”în rândul lumii”. Căci, la nivel global, cei care au avut sau au interese în România, au lucrat cum știu ei: și-au găsit deja reprezentanții care să le susțină punctual interesele sau, și mai și, și-au impus direct solicitările în fața tuturor guvernelor care s-au perindat prin fața ochilor noștri. Căci, cum spuneam, PIB-ul nostru nu contează în fața cifrelor unor giganți. Iar noi suntem doar o piață. Și nici nu ne (mai) ascultă nimeni…

De câte ori recitesc o carte, mi se pare alta. Înțeleg mai mult decât data anterioară sau, poate, înțeleg altfel. Așa și cu Pescărușul… Țineam minte că e o parabolă superbă, în care, poate, unii dintre noi, citind, sunt chiar el, Jonathan. Nu toți, căci ”pentru cei mai mulți dintre pescăruși, nu zborul contează, ci hrana”. Țineam minte încercările lui Jon de a-și perfecționa zborul, învățând singur, căzând, devenind, uneori, un ghem de pene și sânge, renunțănd temporar și luând-o iarăși de la capăt, mereu între dilema ”sunt un pescăruș ca oricare alt pescăruș și voi zbura ca un pescăruș de rând” și constatarea că poate zbura pe întuneric, deși ”pescărușii nu zboară niciodată prin întuneric!”

Dar despre cum ajunge Jonathan să înțeleagă lucrurile simple, precum ”cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe” și despre efortul său pe drumul perfecțiunii, despre singurătatea lui, vă las să citiți singuri. V-am spus, este o parabolă superbă! Nu vă ia mult, sunt numai 16 pagini și nu vă trimit să cumpărați cartea. Ci vă rog s-o citiți online, aici, pe scribd.

Și, poate, la sfârșitul lecturii, pescărușul din voi va zâmbi ușor, în colțul gurii, gândului că viața înseamnă mai mult decât hrană, lupte și putere în Stol!

Niciodată, însă, nu mi-am pus problema în felul în care spune Elias Canetti, în ”Masele și puterea”: ”Caracterul specific al obiectului este impenetrabilitatea lui. Un obiect poate fi mutat din loc, dar nu poate înmagazina porunci. Determinarea juridică a sclavului ca obiect și posesiune este prin urmare înșelătoare. Sclavul este și animal, și posesiune. Sclavul ar putea fi comparat mai curând cu un câine. Câinele prins este scos din gruparea haitei, este însingurat și se află la porunca stăpânului. Renunță la inițiativele proprii, în măsura în care ele contrazic aceste porunci; în schimb, stăpânul lui îl hrănește. Hrana și porunca provin deci pentru câine, ca și pentru sclav, din aceeași sursă, stăpânul (…)  După cum stăpânul nu-i permite câinelui său să urmărească ce vrea el, ci îi limitează domeniul acestor urmăriri în funcție de nevoile lui bine calculate, tot astfel el ia sclavului dreptul la orice transformare.”

Mă gândeam că posesia unui câine deși, aparent, are o altă justificare, în realitate hrănește în oameni dorința de putere. Pe undeva, toți ascund - într-un colțișor secret, foarte bine protejată – această sete. Poate ăsta e răspunsul la întrebarea pe care mi-o pun de atâta vreme: de ce este atât de mare apetența de a avea ca animal de companie un câine,  la românii de la bloc ? Căci apartamentul nu e cel mai potrivit mediu/loc în care să ții un câine… Pentru a-și exercita puterea asupra cuiva? Asta înseamnă că, în alte vremuri, oamenii ăștia ar fi fot niște buni stăpâni de sclavi? Nu știu…

Dar trecând în alt plan, știu că o mulțime de oameni, chiar în zilele noastre, acceptă un soi de sclavie modernă. Pentru ce? Exact cum am spus: Pentru ”hrană”. A se citi ”bani”. Și în cazul lor, hrana și porunca vin din același loc: de la stăpân. Diferența dintre câine și sclav provine din receptarea poruncii. Porunca este alcătuită dintr-un impuls și un ghimpe, spune Canetti. Impulsul este cel care îl obligă/silește pe receptor să execute porunca în conformitate cu conținutul ei, ghimpele este cel care rămâne la receptor. Ghimpele este tocmai rezistența cu care receptorul se opune, în sine, îndeplinirii poruncii (aceasta fiind în contradicție cu propriile convingeri) deși, în exterior, chiar se conformează și o execută. Dacă în cazul câinelui învățarea executării poruncilor se face în urma unui proces de dresaj, cu comenzi scurte, în cazul omului/sclavului executarea poruncilor stochează ghimpii în sufletul acestuia. Ghimpi care se strâng și se tot adună… Și care se pot păstra chiar și ani de zile, după care pot ieși la suprafață, realmente explodând. În cazul ăsta, urmarea revelării ghemului de ghimpi este fuga. Și, sincer, eu nu prea am auzit de câini care să fi fugit ”de-acasă”/de la stăpân. Care să fi ales libertatea. Dar de oameni, da. Iar Canetti continuă:  ”Numai porunca executată își lasă ghimpele în sufletul celui care a urmat-o. Cine se ferește din calea poruncilor nu are nevoie să le înmagazineze. Om ”liber” este acela care a știut să evite poruncile și nu acela care se eliberează de ele abia mai târziu. Dar cel căruia îi trebuie mult timp pentru această eliberare sau care nu este în stare s-o facă este, fără îndoială, cel mai puțin liber.”

Am stat și m-am analizat. Mi-am căutat adânc în suflet ghemul de ghimpi. Nu l-am găsit. N-am fost niciodată câine. Nici sclav. Mai trag o dată concluzia că sunt un om liber, deși știu că sunt, dintotdeauna, un om liber. Voi?