Aham. Ați priceput tot. Ca și mine, de altfel. Sunt multe zile (poate săptămâni) de când cererea de perietenie a lui وسيم العلو stă și m-așteaptă pe Facebook. Nu-mi place deloc Facebook. Nu socializez, nu mă bag în seamă. Intru din joi în Paști, aprob, rejectez ce-o fi de aprobat sau nu. Nu-i cunosc pe mulți dintre noii mei ”prieteni”. Nici n-o să-i cunosc vreodată. E drept că mi-am regăsit și vechi colegi, cunoștințe. Sau m-au regăsit ei. Și m-am bucurat. Dar pe وسيم العلو nici măcar nu știam să-l/s-o pronunț. Habar n-aveam ce-o fi: femeie, bărbat sau din ce țară. M-am dus pe peretele său să văd. Dumnezeule, eu știu să citesc numai de la stânga la dreapta, nu și invers! Am ignorat cererea sa o vreme dar, de câte ori intram în contul meu, făceam curat și o lăsam acolo. Poate, cine știe, m-oi lămuri ce-i cu persoana asta! Poze n-am să se hlizească, de scris nu scriu, de răspuns nici atât… Ce i-o fi venit? Cum o fi ajuns la mine? Azi am dus treaba până la capăt: cu Google translate, să detecteze limba în care e scris. Ei, bine, arabă. Și e un el. Îl cheamă Wasim. Înălțime, adică. (Dar nu bag mâna-n foc că e corect!) Are 6 fete frUmoase în lista de prieteni și cam atât. Și a făcut ceva școală de doctori, intuiesc eu… Dar asta nu mă face să-l accept în lista mea… De ce-aș face-o?

P.S. – Până și wordpress e derutat și amestecă, în titlu, data postării cu numele ăla…

Am găsit pe trilulilu mai multe variante ale aceleiași piese (una dintre favoritele mele, pe care am tot postat-o pe-aici). Vă poftesc să ascultați și voi, în ordine.

Deci ascultăm asta:

…Ajungem aici, la Xaris Alexiou (To Tango Tis Nefelis):

… și ne desăvârșim cu varianta românească! Sesizați diferențele? (Hehe… Vioara, jalea lăutărească, versurile… Vaaaai, versurile!)

Și mi-a dat o leapșă. Dar eu, femeie fiind, uite că m-am lăsat așteptată… Sper să nu se supere, căci, dacă el nu mai e în business, sper că n-a uitat cum e când ești. Așadar, trebuie să spun ce personaj ar alege Caragiale, dacă s-ar întoarce de la Berlin, pentru a-l zugrăvi? Ce n-ar putea trece cu vederea?

Păi, înainte de toate, dacă Nenea Iancu ar ajunge acum de la Berlin, n-ar prea putea să ia Bucureștii la pas, cu bastonul în mână. Ar merge cu mașina, ar cam avea job, ar cam pleca dimineața de-acasă, prin traficul infernal. Cam ca mine, așa… Și, dacă ar trece prin fața Palatului Cotroceni, în fiecare zi (ca mine, așa), poate ar surprinde, măcar cum am surprins eu luni de zile la rând, același tipar. Hai să povestesc. Cum veneam dinspre Cotroceni spre Grădina Botanică, să fac dreapta, după ce treceam de semaforul ăla și mă îndreptam ca melcul spre Podul Cotroceni, măcar 3 zile din 5 trebuia să fac abstracție de prioritatea mea. Între cele câteva clădiri de pe dreapta (pe sensul meu de mers) se deschide o străduță. O scurtătură. Un shortcut spre poarta Palatului, care evită semaforul de la Grădina Botanică. Nu prea poate nimeni să taie coloana de mașini și să intre pe-acolo dimineața, venind din partea cealaltă. Doar dacă găsești vreun șofer amabil – cam greu la ora aia. Multă vreme, eu am fost șoferul amabil. Pentru că mă fascina spectacolul celui care cerea să intre pe-acolo. Cine altul decât Cristian Preda, consilier la Palat pe-atunci?! Mașina semnaliza, domnul cu pricina, de pe scaunul lui de demnitar, din spate-dreapta, făcea gesturi ample către cei care ar fi putut să-i cedeze trecerea pe nedrept, mai ceva ca un polițist în intersecție. Dar- nu râdeți! – exact asta făcea: dirija circulația de pe scaunul lui de demnitar, cu mișcări haotice ale mâinilor și ale capului, de mereu așteptam să se lovească cu capul de geamul mașinii. Evident, din interior! Sau, măcar, să-i zboare ochelarii de pe nas! Timp în care propriul lui șofer privea impasibil numai înainte…

Ei, bine, imaginea asta este cea care guvernează de-atunci percepția mea asupra personajului. Încercările sale de rebeliune puse în practică în propriul partid și de voce-contra mă duc cu gândul la dirijorul gata să dea cu capu’n geamul mașinii. Într-un spațiu extrem de bine delimitat, chiar restrâns, are impresia că el e cel care dirijează ceva, agitându-se aiurea contra fluxului normal. Gata să dea cu capu’-n geam, cât pe ce să-i sară ochelarii de pe nas, nesesizând că nu el are controlul mașinii (ci șoferul impasibil!), spectacol amuzant pentru privitorii de a căror bunăvoință depinde…

Am ascultat, de dimineață, în mașină, noul cd al lui Nicu Alifantis, ”Cântece de șemineu”. Pe tot, normal, că se circulă ca melcii prin București! Ei, bine, când n-ai ce face și stai în coloană, ești atent și la versuri, nu doar la muzică… Iar versurile Anei Blandiana spuneau așa: Te-am iubit disperat, ortodox și eretic,/ Te-am iubit protestant, protestând… Te iubesc, deci, metodic, egal, eficace… Ascultați-le aici:

Asculta mai multe audio Muzica

Hopa! – mi-am zis. Deci în două feluri! Sau vulcanic, sau cuminte/metodic. Fiecare are felul său de a iubi. Sau fiecare iubire e altfel. Cum o fi? Grea dilemă!

Mă enervează vremea de afară. Mie îmi place cu soare și multă lumină. Mă enervează sărbătorile artificiale, de plastic, precum Ziua Femeii. Deși am biroul plin cu flori de toate felurile. Pe care am știut să le primesc și pe care au știut să le ofere. Mă enervează drumurile pe care trebuie să le fac prin oraș, pe gheață, cu mașina mea cu tracțiune pe spate. Mi-a fost de-ajuns un SMS de dimineață și mi s-a deschis pofta de plecare. Nu de Paști – altă tradiție!-, că om rezolva-o noi cumva, deși mai e puțin, doar n-oi rămâne să spăl geamuri și să frământ cozonaci, acasă!, ci după. Prin aprilie. Un weekend. Așa că am pus mâna pe telefon și am sunat la agenție, să-mi trimită oferta pentru un city break. Trei zile, cât să respirăm. Într-un oraș european. Mai la soare, am zis eu. Jumatea lui aprilie sau pe-acolo… Pentru început, am cerut Barcelona (au zis băieții!)). Dar nu-i bătută-n cuie destinația asta. Aveți vreo sugestie?

Citesc primele pagini din cartea Labirint obligatoriu a Luciei Verona - la a cărei lansare am fost vineri - și găsesc o idee care mă pune pe gânduri. Lucia vorbește despre secolul icsicsics, adică 30… Și încearcă să-și imagineze:

Ei, bine, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, viitorul nu este nici roz bombon, nici negru ca dracu’, este bleu cu dungi aurii. Sau liliachiu cu margini purpurii. Sau poate portocaliu cu picățele verzi. Pot să spun orice, nu veți avea argumente să mă contraziceți. Toate ipotezele sînt posibile, iar urmașii noștri din secolul 30 vor râde în hohote cînd vor citi aceste presupuneri, pentru că ei vor ști sigur că acest viitor – adică prezentul lor – este bleumarin cu roșu. Atât despre culoarea secolului 30. Culoarea ambientală, vreau să spun, nu cea politică.

Cum sunt foarte egocentrică, nu prea mă interesează ce culoare ambientală are viitorul altora, ci cum e al meu. Sigur, nu roz bombon. Dar nici bleu cu dungi aurii nu-l văd. Poate, pe alocuri, e cam cenușiu. Și nici buline n-aș crede că are. Poate, pe undeva, niște pete – oaze de respirație. Nu știu… Culoare dominantă nu știu să-i dau… Poate spre lila? O fi de la flacăra aia violet? Cred că tentă de lila spre cenușiu, cam cum e cerul înainte de furtună, când se strâng norii cu viteză. Nu știu de ce, dar când încerc să-mi imaginez viitorul în noțiuni abstracte, mi-l reprezint în minte exact ca pe-un cer. Ca la focus grupuri, prima imagine care-ți vine-n minte când se pronunță un cuvânt… Un cer nealbastru… Mai lila, mai spre cenușiu pare al meu. Nu mă-ntrebați de ce, că nu știu să vă răspund. Dar, ciudat!, sigur îl văd limitat. Cu margini.

Pe 25 iunie, la Sala Palatului, Gotan Project, în turneu de promovare a albumului Tango 3.0, ce va fi lansat pe 7 aprilie.

Pe 20 mai, la Zone Arena, la 19.30, Goran Bregovic si Wedding and Funeral Orchestra (Biletele deja s-au pus în vânzare!)

Cele două concerte au în comun ceva esențial: spectacolul. Dacă la Bregovic n-am fost până acum (dar am văzut înregistrări), la Gotan Project am fost. Și știu cum am plecat de-acolo… Nu am ales să pun aici, pe blog, imagini din concerte. Le găsiți si singuri, pe youtube. Deocamdată ascultăm muzica. De văzut, ar fi bine să-i vedem live. Căci experiența e unică!

Deci… mergem, da?

Buna seara. Ca tot se vorbeste aici despre lectura, ne permitem si noi (clasa a X-a I a C.N. Spiru Haret Bucuresti, impreuna cu doamna profesoara Codruta Missbach) sa ne numaram printre autorii de carte. Ce-i drept, suntem niste incepatori neexperimentati dar suntem mandri ca am reusit sa facem un proiect mare. Ne-ar face mare placere daca ati avea bunavointa de a citi articolul de pe blogul meu despre acest proiect unic in tara, “Intr-o pauza… Universul”.
Acesta este link-ul direct:
http://the-muffin-blog.blogspot.com/2010/03/intr-o-pauza-universul.html
Cu stima, Simona Ionescu

[Comentariul acesta a apărut astă seară la un articol vechi, de prin iunie 2009, și risca să fie citit numai de mine. Așa că l-am adus în prim-plan. Pentru că merită!]

… asta sunt. (Alta mama nu mai face!)

 Azi (mă) citiți la Dragoș.

Mihai. Mihai Cătrună. Am fost colegi ani în șir. Picta și-atunci. Cred că dintotdeauna pictează. Și face grafică. E foarte talentat. Și foarte simpatic. Cu el am băut mii de cafele și am râs cât într-o viață. Are un umor extrem de inteligent. Dar nu despre umor vreau să povestesc, ci despre artist. Care, zilele astea, are o expoziție personală de pictură și grafică, la Sala Rondă a CCA. Până pe 7 martie. Zilnic, de la 10 la 18. 25 de tablouri mari – doar 25, îmi spune el – și grafică. Mi-a dat poze din expoziție. I-am recunoscut stilul: mult albastru, portrete, corpuri frumoase. Abia aștept să ajung. Probabil, azi, când e și el acolo. N-o să avem timp de rememorat povești din vremea în acre el era inginer și muncitorii lui, după program, se retrăgeau la restaurantul de pe malul Dunării, unde-și comandau câte două navete de bere de persoană, uimindu-l pe șeful, n-o să rememorăm vremurile în care ne-am cunoscut (hehe! În anii 90, reîntâlnindu-ne peste vreo câțiva ani în postura de colegi de muncă și recunoscându-ne imediat!), n-o să zic nimic despre fratele lui geamăn, poate nici despre vremurile în care munceam împreună pe brânci pentru un brand omorât pe nedrept în ultima vreme… Dar, probabil, o să pun mai multe poze după ce mă întorc.