Citesc ”Întoarcerea economiei declinului și criza din 2008” (Editura Publica), a lui Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în 2008. Un eseu despre economie, plin de teorii economice și analize. Ciudat, deși nu am studii de specialitate, cartea se citește ușor, conceptele sunt explicate pe înțelesul oamenilor ca mine. Mă minunez că un laureat al Premiului Nobel nu face paradă de limbajul de specialitate pe care – cu certitudine! – îl stăpânește. Nu fraze pompoase, nu beție de cuvinte. Totul digerabil. De altfel, acesta a fost și interesul autorului, explicat în capitolul introductiv al cărții:
Dar m-am străduit să nu eșuez într-o expunere teoretică aridă. Nu există ecuații, nici diagrame misterioase, proprii jargonului de specialitate. Ca economist ce se respectă, sunt perfect capabil să scriu lucruri pe care nimeni nu le poate descifra. (…) Dar lucrul de care lumea are nevoie acum este acțiunea avizată; iar pentru a obține acest tip de intervenție, ideile trebuie să fie prezentate accesibil publicului interesat în general, nu doar celor cu un doctorat în economie. Oricum, ecuațiile și diagramele teoriei economice formale nu sunt, în majoritatea cazurilor, nimic mai mult decât un eșafodaj care să ajute la construirea unui edificiu intelectual. Odată ridicat acest edificiu până la un anumit punct, schelele de susținere pot fi demontate și îndepărtate, lăsând în urmă un limbaj normal și perfect inteligibil.
Îmi amintesc că noi considerăm limbaj ermetic tot ceea ce nu înțelegem ușor și avem nevoie de recitire a textului (dacă intenționăm să înțelegem. Altfel, abandonăm sau ajungem la o altă formă a conflictului interpersonal – dar asta e altă discuție, în altă ”păsărească”.) Cum spuneam, folosirea limbajului specific unui domeniu este percepută de nespecialiști ca ermetism. ”Păsăreasca” mea de marketing este act de ermetism pentru cei care n-au treabă cu domeniul. Dacă vreau să mă fac înțeleasă, trebuie să utilizez limbaj comun, cum spunea și Krugman. Declinarea mesajului pe targeturi – cum aș spune, în limbajul meu profesional, înseamnă să mă eliberez de limbajul ăsta de mică circulație. Dacă vreau să scriu aici ceva abordat din perspectivă profesională, sunt conștientă că voi nu sunteți specialiști în marketing și trebuie să vorbesc pe înțelesul tuturor. Acest lucru presupune să am intenția și dorința de a mă face înțeleasă. Dar asta se face cu efort și, mai ales, trebuie să ai aptitudini pentru a reuși. Unii, însă, nu doresc să se facă înțeleși de cei care citesc/ascultă. De ce, oare, sunt ermetici în mod voluntar? Probabil, se cantonează în acest ermetism în mod deliberat, crezând că acesta este cea mai bună măsură de ridicare a prestigiului profesional și, implicit, social (Aici zâmbesc a râde… Ce ți-e și cu intelectualii ăștia închipuiți!). Sau din incapacitatea de a formula clar și logic, din lipsa abilităților. Și, nu în ultimul rând, din lene.
Cât despre așa numitul stil intelectual, Krugman spune:
”O tentație căreia-i sucombă adeseori autorii de scrieri economice, mai ales atunci când vorbesc despre un subiect atât de grav, este tendința de a deveni exagerat de sobri. Iar asta nu pentru că evenimentele de care ne ocupăm aici n-ar fi importante, în unele cazuri fiind o chestiune de viață și de moarte. Mult prea adesea, însă, pontifii unui domeniu își închipuie că, dată fiind seriozitatea unui subiect, acesta trebuie abordat neapărat pe un ton solemn; că, fiind vorba de probleme atât de ample, ele trebuie abordate cu vorbe mari; nu ne permitem niciun fel de ușurătate sau lipsă de formalism. Din câte se pare însă, ca să găsim un sens logic fenomenelor noi și ciudate, trebuie să fim pregătiți să ne jucăm cu ideile. Și eu folosesc aici termenul de ”joc” în perfectă cunoștință de cauză; oamenii pătrunși de demnitatea lor, lipsiți de orice aplecare ludică, nu ajung aproape niciodată să vină cu idei proaspete și originale, nici în teoria economică, nici nicăieri altundeva. Să zicem că eu v-aș spune dumneavoastră: ”Japonia suferă de adaptare defectuoasă fundamentală, pentru că modelul său de creștere cu mediere din partea statului conduce la rigiditate structurală”. Exact, aveți dreptate: n-am spus nimic; în cel mai bun caz, am dat de înțeles că e vorba de probleme foarte dificile, și că nu există răspunsuri simple – o impresie care s-ar putea foarte bine să fie complet eronată. Să zicem, pe de altă parte, că eu ilustrez dificultățile Japoniei cu ajutorul unei istorioare agreabile despre hopurile din activitatea unei cooperative de babysitting (…). Poate că sună caraghios, poate că frivolitatea chiar vă va ofensa sensibilitățile, dar bizareria își are rostul ei: dă ghes minții pe un alt făgaș, sugerând, în cazul de față, că s-ar putea într-adevăr să existe o cale surprinzător de ușoară pentru a rezolva măcar în parte problema Japoniei.
)
