Bifăm încă un cd cumpărat din Monaco și ascultat în mașină. Mai avem, mai avem…

Cine-i Ayo? Vedeți aici: ”Ayọ was born as the fourth child of a Nigerian father and Romani mother from Romania in Frechen, Germany but as a baby lived for a short time in Nigeria.” Mie-mi place. Vouă? (Hehe! Trebuie să scrieți, că n-avem posibilitatea tehnică să bifăm ”like”, ca pe facebook).

Termenul ”siaj” l-am învățat în anul trei de facultate, la Mecanica fluidelor, fiind definit ca ”volum de fluid turbionar pe care îl lasă în urma sa un corp în mișcare într-un fluid”. În termeni comuni, este urma/dâra care rămâne pe apă după o navă în mișcare. Deși noi vedem doar la suprafață, turbionii sunt adânci și nu se petrec doar în plan. De aceea, una din legile navigației spune că navele trebuie să treacă la distanță unele de altele, pentru a nu fi afectate una de siajul celorlalte, pentru a nu fi dezechilibrate sau chiar răsturnate, pentru că aici vorbim despre forțe. Siajul se atenuează într-un interval de timp. Se pierde, adică. Forțele scad în intensitate până se reduc de tot. Cumva, putem extrapola. Și-n viață, fiecare dintre noi lasă o urmă, mai pregnantă sau mai slabă. Ce rămâne după noi în realitatea imediată? Cu ce forță acționăm asupra celor care se nimeresc a (ne) fi aproape, în timpul trecerii noastre? Păstrăm suficientă distanță pentru a nu-i dezechilibra/răsturna (pentru a nu fi dezechilibrați/răsturnați)? Până la urmă, păstrarea distanței este o măsură de ”igienă”/siguranță a navigației prin viață. Greșesc?

Cineva îmi spunea că, odată, la un training, fuseseră întrebați dacă îi ajută pe alți oameni (punctual, era vorba despre consiliere într-un domeniu sensibil, legat de sănătatea unor copii). Evident! – a fost răspunsul general. Trainerul, un străin, a întrebat mai departe: Și ce tarif aveți? Pe câți bani oferiți consiliere? Indignarea a apărut instantaneu: gratis, cum să luăm bani pentru așa ceva? Ei, bine, câtă vreme veți face asta gratis, nu veți avea niciun rezultat! – li s-a spus franc.

Apoi a venit explicația. Atunci când primesc ceva degeaba, oamenii au tendința de a asocia acest ”gratis” cu ”fără valoare”, aruncându-l în derizoriu. Și asta pentru că nu fac niciun efort pentru a obține acel ceva. Pur și simplu, le cam pică din cer. Dacă n-ai dat nimic la schimb, este evident că balanța e zero: nu valorează nimic. Poate de aceea gesturile de recunoștință sunt flori rare… Iar sfatul trainerului era ca, pentru orice faci, să ceri ceva în schimb, dacă vrei să fie apreciat/să aibă rezultate.

Habar n-am dacă o fi bine sau rău, știu doar că eu n-am cerut și n-am pretins nimic pentru gesturile mele (oricare-au fost ele). Ba, chiar am fugit după ce le-am făcut, pentru că nici măcar recunoștință n-am așteptat. Am mai scris despre asta, e pe undeva prin arhivă. Dar mă gândesc serios dacă nu cumva trainerul ăla avea dreptate… Oare asta o  face parte din abc-ul antreprenoriatului?

Spuneam, anterior, că am mers mai mult pe apă decât pe șosele. Și la Villefranche-sur-Mer tot așa am ajuns, după o noapte luuungă, lungă, în care serbaserăm ziua de naștere a lui Vlad. Seara, la restaurant,  într-o modestie și normalitate demne de toată admirația, stătuse lângă noi Roger Moore. A scris Victor despre asta. A doua zi, după cafeaua de dimineață băută spre prânz, am plecat să mâncăm o ciorbă. Căci ce merge mai bine după petrecere și limoncello? Și nu orice ciorbă, ci bouillabaisse. O rețetă de preparare se găsește aici sau aici. Despre reîntâlnirea cu Roger Moore, găsiți tot în articolul lui Victor.

Intrăm în golf pe lângă un vas de croazieră. În dreapta, săpată în munte, pe coastă, e calea ferată. În stânga, șoseaua de coastă numită Route Napoleon (cred!). În fața noastră, bloculețe colorate, așezate ca niște cutii de chibrituri, cu mult roz și galben, tipic provensal. Multe ambarcațiuni stau ancorate în apele liniștite. Vaporașul pentru turiști pleacă din port. Așteptăm să apară taxiul de coastă, să ne transfere pe mal. Taxiul e o șalupă care preia oamenii de pe vase și, contra unei sume/persoană, îi duce pe mal, apoi înapoi la ambarcațiunile cu care au venit. Restaurantul din port nu e unul luxos. (De altfel, eu nu prea am văzut lux pe unde am fost prin Provence. Mai degrabă, vechi și rustic, în condiții de igienă decente. Dar asta nu m-a deranjat, eram pe-acolo doar pentru câteva ore și strict pentru ceva. Nu sunt snoabă, dar știu care sunt condițiile în care mă simt bine. Turistul care iubește confortul nu știu în ce măsură se adaptează la ruralul zonei, oricât de pitoresc ar părea!). Prepararea bouillabaisse durează, așa că mâncăm crutoane cu sos de maioneză și usturoi. La un moment dat, chelnerii ne aduc șorțuri inscripționate cu numele restaurantului. Ei, bine, nu suntem francmasoni cu șorțulețe, dar așa se servește supa asta! Îmi pare rău că nu am poze, dar mie mi s-a părut că toți oamenii din restaurant arată foarte patriarhali cu șorțurile legate de gât. Aproape că mă umflă râsul când văd cât îi schimbă noua vestimentație. Colăceii de grăsime de sub bărbia domnului cu chelie de la masa alăturată tremură peste marginile șorțului prea strâns legat în jurul gâtului, în timp ce burta îi este ascunsă sub desenele de pe șorț. Ca un bebe supraponderal, gura lui se deschide hulpavă, înghițind bucățile de carne și sorbind zeama galbenă (de la șofran) și condimentată (de la ardei iute). În sfârșit, supa apare și în farfuriile noastre. Abia reușesc să mănânc un pic mai mult de jumate de porție, căci e foarte sățioasă (se poate comanda câte o farfurie/porție sau se poate comanda pentru întreaga masă- cât iese din ingredientele standard -, în cazul ăsta chelnerii umplându-ți farfuria de câte ori se golește, până ce se termină ce-au gătit pentru masa respectivă!). Evident, nu mai putem mânca și altceva, căci bouillabaisse ține loc și de fel de bază, având multă carne (pește, scoici, fructe de mare etc).

De câte ori ieșeam în larg, treceam prin port pe lângă bărci. Evident. Stratificarea bogăției în Monaco se vede cel mai bine acolo, în portul de yachturi. Pentru oamenii obișnuiți, o bărcuță modestă e de-a dreptul un vis de neatins. Câteva sute de mii de euro sunt o utopie pentru mulți dintre turiști. Bărci de câțiva metri, yachturi micuțe și veliere, bărci mai mari, de 14-16 metri. Zone speciale pentru diverse mărci de bărci/branduri (nici nu știu dacă este corect modul în care mă exprim, dar nu știu cum s-o fac altfel). Bărci/yachturi parcate la chei, fiecare la locul ei stabil, unde au tot ce le trebuie: alimentare, mentenanță, pregătire pentru plecare în larg. O altfel de lume, pe care turiștii obișnuiți nici măcar nu o intuiesc. Maximul de interacțiune pe care îl au cu lumea asta este să pozeze de la distanță portul, yachturile, golful… Cum spuneam, Dumnezeu are mereu grijă de mine și îmi dă mai mult decât pot visa.

Concediul meu a fost în mică parte pe șosele și în mare parte pe apă. Distanțele sunt acoperite mult mai plăcut cu barca decât cu mașina, la volan. Cum se vede coasta (Coasta de Azur) de pe apă nu are termen de comparație în gândirea comună. Ei, bine, tot ieșind în larg (se iese încet, discret, aproape pe vârfuri, pentru a nu face zgomot și valuri), treceam pe lângă niște yachturi mari, albe. Unul dintre ele, inscripționat cu litere aurii. LADY MOURA. Sincer, făcând analogie între oameni și vasele din port, silueta albă, impunătoare, chiar arăta distincție. E singurul nume de vas pe care l-am reținut, deși erau multe altele mari și impresionante.

Ajunsă acasă, am căutat yachtul ăsta pe net, să văd care e povestea vieții lui. Ei, bine, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că are deja 20 de ani (o viață!) și până acum vreo 2 ani (parcă) a fost cel mai scump yacht din lume: 210 milioane, deși nu cel mai lung, ci al 11-lea, având 105 metri lungime. Pentru bărci/yachturi e importantă lungimea. Spre exemplu, 2 metri în plus poate însemna o diferență chiar și de câteva milioane! 4 ani a muncit echipa arhitectului italian Luigi Sturchio la construcția acestui vas. Mai multe despre dotări și istoric aflați aici.

Proprietarul yachtului este Nasser Al-Rashid (1939), un om de afaceri (Rashid Engeneering), miliardar  și consilier al familiei regale saudite care, la vremea când a comandat vasul lansat la apă în 1990, era căsătorit cu Mouna Ayoub, de care s-a despărțit spre sfârșitul anilor 90, recăsătorindu-se cu o belgiancă.

Mouna Ayoub și-a cumpărat în 1997 un alt yacht, Phocea, de la Bernand Tapie, pe care a dat 17 milioane de dolari. Pentru asta, și-a vândut un diamant din colecția proprie: Mouna, de 112 carate (22.4 grame), acesta fiind unul dintre cele mai mari diamante galbene din lume.

De 20 de ani, Nasser și familia lui (în vechea și noua componență) locuiesc pe Lady Moura. Toată vara yachtul stă la Monaco, de toamna până primăvara coboară în apele mai calde ale Mediteranei, la Palma de Mallorca. Turiștii de pe Coasta de Azur îl mai văd, din când în când, în larg, la Cannes, în zona celor două insule de vis-a-vis de stațiune. Mai vin oamenii să mănânce la unul din restaurantele ascunse aici, pe insulă, și inaccesibile privitorilor de pe mal, sau mai merg costier spre Saint Tropez… Pentru obișnuiții acestei zone, Lady Moura este o legendă. Distinsă, impunătoare, o lady adevărată, plutește cu eleganță pe valuri, atrăgând toate privirile de pe Coastă. Iar când pleacă toamna și reapare primăvara în port, la Monaco, evenimentul este marcat ca subiectul zilei în presa locală.

E aproape toamnă. În curând, Lady Moura va pleca din nou, lăsând un gol în viața celor de pe Coastă. Deși am stat puțin acolo, în sufletul meu, m-am atașat de Moura. Cu nostalgie, aproape că trăiesc golul lăsat de plecarea ei, chiar dacă eu sunt cea care a plecat deja. Prezența în port a yachtului ăstuia face parte din peisajul normal. Câtă vreme e acolo, înseamnă că totul e ok, că viața merge înainte, zilele sunt calme și senine. Că nu se poate întâmpla nimic rău. Ca o stare de echilibru. Așa mi s-a părut mie… Reper de stabilitate…

Oare s-o mai întoarce? Oare mă voi mai întoarce vreodată? O s-o mai văd cândva? Doar Dumnezeu știe…

… ziua de mâine pentru care te îngrijorai ieri.

Dar ziua mea a fost ciudată. Cineva, după o discuție, la plecare, mi-a spus: ”Păstrează-i aproape doar pe oamenii care țin cu adevărat la tine”. Și asta m-a pus pe gânduri. Cum, nu asta fac? Ba cum să nu! Ei, bine, a mai trecut vreo oră și sfatul său mi-a revenit în minte. Și am început să-l răsucesc pe toate fețele. Până la urmă, omul ăsta are dreptate. Privește din exterior, e lucid, mă cunoaște de multă vreme. Mă observă. Încep să analizez. Cât timp pierd cu te miri ce… Hmmm… Timpul meu nu-i prețios? Ba e, că am trecut de jumătatea vieții! Energia mea merită consumată pe te miri ce altceva? Hmmm… nu merită, că ar trebui să îmi văd strict interesele și să fiu al naibii de egoistă. Inteligența mea nu e una care să producă lucruri folositoare mie? Hmmm… Ba e, că producând pentru alții, mă neglijez pe mine. Doamne, câtă dreptate avea omul!

Hmmm… dar oare cine ține cu adevărat la mine? Pot fi sigură că nu mă mint? Da, în cazul familiei (mă rog, al famillor reunite: a noastră, a lui, a mea). Și în cazul câtorva prieteni extrem de apropiați, pe care îi interesează și când mă doare capul, și când întârzii la școală, și când am de luat o decizie mai grea, și când am timp de pierdut. Nu trebuie să le spun eu, căci ei simt când e ceva cu mine. Bine, bine, dar și eu simt când e ceva cu multă lume! – mă revolt eu, în gând. Și – sinceră cu mine până la capăt – îmi recunosc că nu întotdeauna există reciprocitate. Adică nu în cazul tuturor celor pentru care eu îmi consum timp, energie, inteligență. Deci R. avea dreptate până la capăt: nu toți cei cu care interacționez (social) țin cu adevărat la mine. Și viața mea a trecut de jumătate. Astăzi e din nou ziua de mâine pentru care mă îngrijoram ieri. Lucidă, încep să țin aproape doar cu unii. Fără să mai fie nevoie de SWOT. Doar cu cei care merită.

Un comentariu în care îi răspundeam lui Marian S mi-a adus în minte o imagine. Era a doua zi după căsătoria noastră civilă. Părinții lui ne-au făcut un mic training despre ce înseamnă căsătoria/familia (Hehe! Nu știu în câte familii se întâmplă asta!). Unul dintre subiectele abordate a fost cel referitor la banii familiei. Căci sunt comuni și trebuie păstrați și cheltuiți împreună, sau astfel încât să știm amândoi despre ei. Ei, bine, noi, maturii de 20 și ceva de ani (!), am zâmbit a râde. Asta nu era o problemă, o rezolvaserăm în cei doi ani de când eram împreună, chiar și fără să fim familie.

Citeam mai la începutul anului niște articole despre infidelitatea financiară în familii/cupluri. Că sunt parteneri care ascund banii. Declară câștiguri mai mici acasă sau fac cumpărături personale (știind că sunt în detrimentul altora mult mai importante pentru familia lor), pe care mai apoi le justifică. Evident, penibil. Mă gândeam că, până la urmă, aici este vorba despre lipsă de încredere, despre muuultă minciună și, mai ales, despre furt în forma lui cea mai pură. (Care trădează meschinăria caracterului.) Chiar și banii puși deoparte, în conturi secrete sau strict pentru bere ori pentru cine știe ce alte plăceri. Nu-mi spuneți că sunt cupluri în care fiecare își cheltuiește banii proprii după pofta inimii. Știu asta. Dar pentru mine rămâne o întrebare. Poți să împarți totul: patul, sufletul, casa, copiii și nu împarți banii? Oi fi eu prea conservatoare…

Și dacă vorbim despre depozite secrete, implicit există și motivația: prietenii cu care ieși la bere despre care nu trebuie să afle nevasta (Doamne, dar nu e mai simplu să știe unde ești? Ce atâta minciună?!), amanta care are pretenții (aici deja e o problemă de cuplu și, nu în ultimul rând, un moft al preastimabilei domnițe costă cât multe jucării pentru copilul de acasă), coaforul și cosmetica (dar transformările se văd!)… Minciună, minciună, minciună… Sigur, până când moartea îi va despărți…

N-am ajuns ziua, la plajă (este o plajă privată situată între Nisa și Monaco), ci seara, la apusul soarelui. Am coborât mulțimea de trepte până la plajă. Aveam deja făcută rezervarea la restaurantul de acolo, de pe plajă. Rustic. Așa mi s-a părut. În față, un rând de șezloguri colorate. Atât încăpeau: pe un rând. Apa curată, de-a dreptul cristalină. În golfuleț, ambarcațiuni la ancoră, ale căror lumini începuseră să se aprindă. Plus apusul de soare…

Ne-a întâmpinat un papagal mare, într-o colivie. Atmosferă boemă, cu oameni care stau la mese și muzică veche. Preferatul meu, Leonard Cohen, cu al său Dance me to the end of love, răsuna altfel pe malul mării, în sunetul discret al valurilor. Aici marea nu e agitată, nici nu vuiește. Sau nu trebuie să vuiască, pentru a nu strica vraja. E calmă și liniștită. În” banca” ei, aș zice…

Un el – cu alură de latino-american - și-o ea – cu cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată, deși mie nu-mi plac ochii albaștri! - baletează în jurul mesei noastre, recomandându-ne diverse specialități. Ne aduc vinul (Hehe! Le bebe! Bebelușul, obișnuit de-acum, un Domain Ott – nu mai știu dacă alb sau roze, dar denumit de noi așa din cauza formei sticlei) și antreurile. Desfac un borcan de foie gras, mai pun niște melci Saint Jaques, somon, roșii coapte, diverse altele. Comandăm lup de mare în crustă de sare. De vreo lună, Vlad a descoperit peștele și de-atunci am mărit lista de preferințe. Patronul/ospătar ne tot îmbie cu miel de Alpi. Cum, Dumnezeu, să mănânci miel pe malul mării? Ni se pare nepotrivit. Insistențele lui ne fac să comandăm și miel – și nu regretăm când carnea fragedă, ușor afumată, cu un gust pe care nu l-am mai întânit, dispare prima de pe platou. Între timp apar și cei doi pești în crustă de sare. Ca și un al doilea chelner (?!) care muncește în paralel cu primul să spargă crusta, să curățe minunea dinăuntru și să o așeze, tacticos, pe farfurii. Evident, peștele se aduce pe farfurii complet dezosat. Complet am spus, nu parțial!

Aproape că uitasem să spun că, mai târziu (căci ne-am întins niște ore), când s-a făcut friguț, am primit, cu amabilitate, poncho-uri din lână de lamă. Fine și călduroase, cât să poți să stai mult și bine să te ocupi de ”bebeluși” și să privești în gol… Nu ai ce să-ți dorești mai mult când ești acolo unde trebuie, cu familia și câțiva prieteni. Cred că asta s-a numit o seară de fericire…

[Later edit]: Morcheeba concertează la București. Detalii aici.

Este titlul albumului Morcheeba, pe care mi l-am cumpărat în vacanță, alături de multe alte muzici, și pe care le ascult, în perioada asta, în mașină. Cum n-am găsit piesele pe trilulilu (hmmm… deși albumul e apărut în 2005, n-a apucat nimeni să ridice piesele!), sunt nevoită să preiau de pe youtube.

Am fost jumatate de zi la Cannes. Înainte, am întrebat niște prieteni care locuiesc în Monaco (nu-s persoane publice, nu-i mai căutați!) dacă merită să pierdem timpul. Ei, bine, am văzut cum colțurile gurii le pleacă în jos, cum fac pauză, trag aer în piept și, apoi, aproape au șoptit: Hmmm… e cam ca la Olimp! Chiar vreți să pierdeți vremea?

Cuuum? Mintea mea nu putea să priceapă. Am atâtea cunoștințe de-a dreptul încântate de Cannes, atâția prieteni! Chiar și acum sunt câțiva pe-acolo! Și se tot duc! E celebru! În mintea mea, Cannes suna ca o destinație exotică. Credeți-mă, inițial i-am suspectat că, de la înălțimea banilor lor, totul le pute. Și chiar începusem să persist în idee, până când am ajuns… Din păcate, dacă aș fi venit întâi la Cannes și apoi aș fi mers la Monaco, probabil aș fi rămas cu altfel de amintiri. Dar așa, când vii de la perfecțiune la ceva ce vezi pe Litoralul românesc…

De ce nu mi-a plăcut? Pentru că au străzile cam cârpite până ajungi pe Croisette (cum le știm și de-acasă), pentru că toate clădirile din oraș sunt cam neîngrijite, unele sunt spoite ca blocurile lui Vanghelie de pe Calea Rahovei (și nu mă refer la culoare, ci la calitatea lucrării și aspect), pentru că plaja – deși lată – e îmbâcsită cu lume care stă alternativ pe șezlonguri și prosoape (hehe, Plaja de Palma e altceva!), într-un haos și o înghesuială de nedescris, pentru că hotelurile de la mare mi-au amintit de cele din România, pentru că celebrul Palat al Sporturilor se vede ca o hală/cam ca o autogară (scuzați, sediul BMW din Băneasa, tot din oțel și sticlă, e mai palat decât palatul lor), pentru că celebrul covor roșu/red carpet e o nenorocită de mochetă de proastă calitate, plină de praf, gunoaie și extrem de tocită, pentru că e aglomerație pe stradă, cu multă lume de calitate îndoielnică și care vorbește tare, se împinge, târăște copii și cărucioare (în resorturile din Antalya oamenii sunt mult mai bine îmbrăcați și muuult mai civilizați, deși cineva îmi spunea că aici vin oamenii cu bani… What?!), pentru că zona de case din oraș e aproape pustie în timpul zilei, chiar sinistră, iar cealaltă zonă, cu blocuri, e atât de comunistă, încât mi-a amintit de cartierele muncitorești Berceni etc, pentru că magazinele de firmă sunt sau cam goale, sau cu câțiva ruși zgomotoși, pentru că la limita plajei sunt restaurante/terase unde stai să mânănci în timp de la câțiva metri de tine oamenii își fac duș, pentru că sunt distracții ieftine, gen carusel și totemuri/siluete metalice ale diverselor personaje din filme, în care te integrezi pentru a face poze (tot distracție pentru oameni modești rămâne!), pentru că… pentru că…

Ce mi-a plăcut? Vegetația. Dar nu-i nici o noutate. Asta e zona. Acum, că am experiența mai multor destinații mediteraneene celebre, dacă ar fi să aleg între Cannes și Palma de Malorca, aș alege cu ochii închiși Mallorca. E mult mai elegant, mult mai aerisit, nu sunt hârtii pe jos, nici alte mizerii, infrastructura e mult mai bine gândită, totul e mai ordonat și sistematizat. Iar celebra Croisette e net inferioară Palmei, cu al său Paseo Maritimo. Fără glumă! Iar mare, yachturi, vegetație și vapoare vezi oriunde în zona Mediteranei. Cât despre atracții, incomparabil. Sper să nu jignesc dar, de câte ori am fost în Franța, m-a izbit asemănarea cu România: cam murdar, cam delăsare, cam de mântuială… La ei, cu multă spoială. Noi încă n-am ajuns acolo…