Zilele astea, se discută mult despre postacii plătiți de nu-mă-interesează-cine. Multă lume abia acum deschide ochii, deși postacii și-au făcut treaba și în campaniile electorale trecute, pentru toate partidele aflate în cursă, și în campaniile de imagine ale unor produse/servicii. Că doar n-am inventat noi apa caldă!

Postacii sunt peste tot în online: au început cu forumurile, au îmbâcsit blogurile, comentează în subsolul articolelor de pe site-urile ziarelor, lucrează în haite pe Facebook. Singurul scop: mesajul lor să ajungă la cât mai mulți oameni, să convingă cât mai mulți oameni, să cosmetizeze ce cred ei că ar fi de cosmetizat. De parcă transformările astea de percepție țin de niște comentarii… Iar imaginea se drege cu ele…

Ce nu știu postacii și știe orice administrator de site/blog?

Că la dispoziția administratorului de site/blog sunt instrumente de monitorizare a traficului (trafic.ro, statcounter, Google Analytics etc, multe dintre ele gratuite). Pentru un om cu creierul la purtător, acest lucru înseamnă că, dacă x ți-a vizitat site-ul, tu, administatorul, poți să vezi o grămadă de date despre el: ce IP are, ora la care a intrat, când a ieșit, pe unde a bântuit și cât a poposit pe fiecare pagină, de unde a venit (direct, din motoare de căutare – implicit pe ce cuvinte a făcut căutarea sau de pe un link/cu referrer în spate), a câta oară se află pe siteul respectiv, a comentat (și ai link direct la comentariul pus, nu e loc de confuzii!), din ce localitate/țară și din ce rețea e IP-ul, ce tip de browser are calculatorul/gadgetul de pe care a intrat, ce sistem de operare, ce rezoluție are ecranul etc. O grămadă de date. Mai mult, în statcounter, poți să pui etichete pe fiecare comentator identificat în parte. A comentat cu numele Gigel, îi lipești eticheta Gigel și data viitoare când intră va fi recunoscut automat cu numele ăsta.

Dacă Gigel pleacă cu laptopul la munte și își aduce aminte să te viziteze, poți vedea că el, Gigel, și nu altul, e cel care a intrat de pe rețeaua din Brașov.

Datele acestea sunt la îndemâna oricărui administrator de blog/site, cum am spus. Mai mult, fiecare PC deține așa numitul MAC (Media Access Control address), CNP-ul fiecărei plăci de rețea care s-a produs vreodată pe lumea asta! Dacă cineva chiar vrea să vadă de la ce terminal s-a postat ceva, verifică MAC-ul asignat în mod unic. Big Brother trăiește, doar naivii sau proștii nu-l văd și cred că ei pot face orice le trece prin cap! Orwell, Orwell…

Acestea fiind spuse, ar trebui să zic ceva și despre postacii de lângă noi: sunt sau proști, sau naivi, sau plătiți să facă asta. De altfel, la un moment dat, citisem undeva că a devenit o meserie pe piața muncii. Doar că prost plătită. Undeva la minimul pe economie. Și că aceste Post Center funționează precum clasicele Call Center: le poți închiria pentru o anume campanie. România manipulatoare…

E drept că am văzut pe bloguri și postaci (cu multe identități/nume și cel mult IP-ul de acasă și de la job) apropiați de proprietarii blogului care-i comentează sau ce nu vrea ăla să spună cu tastele lui, sau ce cred ei, cățeii fideli și disperați să intre-n grații și nu să primească un bocanc în coaste… Deh, e lumea mare…

Studiu de caz: lecturi din blogroll. Cât încă mai am blogrollul. Azi, Diana.

P.S. – Am vrut să-i fac pe cititorii mei să aibă un comportament (mai) responsabil în online, când am scris cele de mai sus. Să nu fie melci care lasă dâre….

Melodia potrivită pentru vremea de afară care – din nou – îmi aduce aminte de reclama la In-Bru, băutura scoțiană… Și 1002 posturi publicate în 4 ani și-un pic de blogging. O fi vremea să scot o carte?!

Tarja Turunen – Walking in the air

Scriam, zilele trecute, într-un comentariu: ”În altă ordine de idei, poate că, orbiți de mânia generată de frustrare (pe motiv de lipsuri materiale și trăncănind despre democrație) și neobișnuiți să gândească macro, românii nu pot să vadă (dincolo de nasul lor) contextul internațional tensionat generat de potențiala începere a unui război în Iran. In aceste condiții, scutul antirachetă își are rolul lui, dar știm bine că România are un singur punct tare: poziția geostrategică. Și, pentru a intra în grațiile unora puternici care să ne fie aliați și să ne protejeze, trebuie să cedăm diverse (asigurări de sănătate, companiile care ne-au mai rămas etc). Tocmai pentru că nu avem ce altceva să mai dăm! (Nu suntem o forță economică/militară care să poată impune ceva, ci suntem mici din cauza noastră și în poziția celui care trebuie să accepte condițiile impuse, dacă vrea ceva…) Căci am făcut barter ca să putem intra în NATO, în UE etc… E o realitate, politica așa se face! După principiul ”Do ut des”! (Dă-mi ceva ca să-ți dau ceva). Care o fi interesul general? Cum se vor grupa marile puteri ale lumii în cazul uni război în Iran? Ce grad de dependență avem față de fiecare dintre ele? Ne-am afirmat atașamentul față de SUA, dar ce le dăm la shimb pentru asta? Marile puteri sunt cinice, nu altruiste… Iar economicul determină și a determinat întotdeauna politicul, inclusiv la nivel mondial. O să vedem din desfășurarea evenimentelor în perioada următoare…”

Chiar dacă e dimineața devreme, nu pot să nu remarc un interviu în care ambasadorul Danemarcei ne spune verde-n față:

”Eu cred că trebuie să găsim un compromis în această situaţie. România şi Olanda trebuie să discute, să negocieze, la nivel diplomatic, “pe coridoare”, “vrem asta şi putem oferi asta”, iar preşedinţia daneză susţine un astfel de compromis. Nu ştiu exact care ar putea fi acest compromis, dar nu cred că sunt prea multe persoane care să ştie asta, pentru că situaţia pare a fi într-un punct mort în prezent. Am vrea să vedem că această problemă se rezolvă în timpul preşedinţiei daneze.”
Oare la ce credeți că se referă?

La fel de bine, ieri, ambasadorul SUA a ieșit într-o conferință de presă și a vorbit despre asta: „Dat fiind faptul ca unele dintre companiile de stat, predominante in aceste sectoare (energetic si al transporturilor – n.r.), se straduiesc din rasputeri sa obtina profit, o infuzie de capital privat le-ar fi extrem de utila pentru a imbunatati retelele electrice, pentru a construi autostrazi si, in general pentru a oferi servicii mai bune romanilor.” Verificați, vă rog, Monitorul Oficial de ieri (nr 62) să vedeți publicată Hotărârea Nr.38 din 18.01.2012 pentru aprobarea strategiei de privatizare a Societăţii Comerciale de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale „Hidroelectrica“ – S.A. Bucureşti.

Și acum cred că devine mult mai clar că politica nu se face-n piață. Nici chiar în Piața Universității. Acolo sunt visătorii, nemulțumiții, oamenii plătiți cu 50 lei/ziua de protest, ostașii ong-urilor cu interese (să mănânce și ei, după, niște fonduri, să se lipească și ”voluntarii” lor la niște joburi pe la stat, dacă tot au terminat, Dumnezeu știe cum, o facultate). Și ziariștii.

[P.S.] – S-a vehiculat în presă un document care a trecut neobservat. În ”cursa” pentru privatizarea asigurărilor de sănătate ar fi urmat să se înscrie, pe lângă două companii românești, două americane și una din Olanda. Stați liniștiți, se vehiculează că lucrările de la reactorul 4 de la Cernavodă sunt deja negociate diplomatic… Și ne-a spus aseară, în intervenția cu poporul, dom’ președinte: măi români, măi, agricultura e singura noastră șansă! Puneți mâna și produceți o nouă monedă de schimb, că am cam terminat toată moștenirea! Și n-o să mai avem nimic de dat la schimb! Dar cine să priceapă?!

Ia mai gândiți macro, măi flăcăi…

Scriam acum un an despre ea. În seara asta, concertează la Sala Palatului. În următorii 5 ani nu va mai veni în România, motiv pentru care va cânta azi 19 melodii, 5 fiind în variantă acustică, într-un program prelungit.

Pe timing…

Istoria ne-a demonstrat că, în România, niciun protest semnificativ nu este spontan, oricât de mare ar fi starea de nemulțumire. Are nevoie de ”ajutor”. Iar maximul de nemulțumire și frustrare a fost în 89, din ce-am apucat eu în viața asta. După ce-am văzut cu ochii mei că la troiță sunt o mână de oameni și de trei ori mai mulți jandarmi, iar în a doua seară centrul orașului era devastat de parcă gherilele erau ceva tradițional pe plai mioritic, m-am întrebat cine are atâta putere încât să organizeze ceva semnificativ, deși tot nu văd nici acum obiectivul final. Și mi-am trecut, pe foaie, cu liniuță de la capăt, variantele: cel mai puternic om (cei mai puternici oameni) împreună cu serviciile, serviciile (singure sau împreună cu o altă forță – politică sau economică) împotriva celui mai puternic/celor mai puternici, dar cu ok-ul de afară, cei de afară împreună cu măcar o parte a serviciilor. În toate ipotezele, era nevoie de o masă de manevră. Care să iasă-n stradă, stimulându-i-se mânia. Căci frustrarea generează mânie. Orwell, Orwell…
Eu nu sunt cel mai puternic om, nici cu serviciile n-am treabă, și nici de-afară nu sunt. Deci locul meu ar fi fost numai în masa de manevră. Dacă aș fi continuat să scriu pe Facebook despre evenimentele care se întâmplă, aș fi putut fi cel mult emițător de idei (servind, inconștient, cauza unora) sau cutie de rezonanță pentru mesajele lansate conștient ale altora (pe care le-aș fi aprobat sau propagat ca un om de bună credință). Căci orice laborator, atunci când fabrică strategii, se bazează pe buna credință a unora și pe oportunismul altora. Și pe alterarea stării emoționale. Iar apele învolburate mereu scot la suprafață toate gunoaiele. Deh, e legea naturii…
N-o să vă întreb voi în ce barcă vă aflați. Vă privește pe fiecare-n parte. Mie mi-e bine așa, nemanipulată, ocupată cu treburi și, mai ales, cu ochii larg deschiși, respectând a unsprezecea poruncă (a lui Churchill): ”Și vedeți-vă fiecare de treburile voastre!”

… așteaptă firimiturile. Oricât de puține, oricât de toxice. Și ele vin. Bine dozate. Una câte una. Din ce în ce mai nocive. Ca niște iluzii.

O voce despre care o să mai auziți, cu certitudine.

Emiriotele au dreptul la învățătură. Și învață. Se duc la școală, la facultate, la master și MBA, după care aleg să lucreze sau nu. Cele mai multe aleg să nu. Emiriotele au dreptul să-și aleagă pretendentul care vine în pețit, înarmat cu o bijuterie cât mai valoroasă. Dacă aleg să da, intră pe calea clasică: familie, copii. Dacă aleg să nu, bijuteria oricum îi rămâne ei. Cu cât mai mulți refuzați, cu atât mai mult aur care e numai al lor, al femeilor, pe viață. Nu al copiilor lor care se vor naște, nu al soților. Aurul e asigurarea de viață a femeii. Emiriotele fac cursuri de arta seducției. 1000 de femei europene puse la un loc nu știu să seducă un bărbat cum știe o emiriotă. Iar ea e conștientă de asta! Și nu uită toată viața.
Emiriota măritată face copii. Și are bone. Seara, după o zi de stat acasă sau mers la spa și shopping și la centrele speciale pentru femei, e obosită și vrea ca el, soțul, s-o scoată în oraș. Și să-i cumpere bijuterii. Și să împingă căruciorul copilului. Căcă ea, emiriota, se uită prin magazinele cu haine speciale ale marilor case de modă, testează parfumuri, se uită și probează pantofii Jimmy Choo și, peste toate, cară pe mână poșeta de mii sau zeci de mii de euro. Hermes personalizat, diverse alte branduri în ediții limitate etc. Un etaj din Dubai Mall are o alee întreagă cu marile case de modă care – cum era să rateze?! – prezintă colecții întregi de abaya (haina tradițională) cu fir de aur, cu broderii și cristale Swarovsky. Căci abaya o fi ea haină neagă, dar, când te uiți de-aproape, vezi că are diverse tăieturi și croieli, mătăsuri cu diverse îmbogățiri, aplicații, dantele și fireturi…
Emiriotele sunt răsfățate, nu discriminate. Plaja e disponibilă numai pentru ele lunea. Și în restul săptămânii pot merge, dar lunea bărbații sunt discriminați, aș zice. Emiriotele au bănci numai pentru ele, spa-uri numai pentru ele, cluburi numai pentru ele. Și n-aș crede că din discriminare, ci, mai degrabă, din răsfăț, căci nici din cele comune nu le dă nimeni afară.
Emiriotele sunt cochete. Folosesc parfumuri grele, scumpe, poartă tocuri amețitoare pe sub abaya până la pământ, iar ochelarii de soare tronează peste valul de pe cap. Nu le-am văzut rujate, dar au ochii extrem de fardați. Bijuterii scumpe, diamante strălucitoare, ceasuri de colecție, Vertu din platină cu pietre prețioase. Știu bine cine sunt și pentru asta forțează toată viața răsfățul. Și le oferă bărbaților prilejul să fie ocrotitori, grijulii, puternici, responsabili. Pe undeva, exact ce vor, separat și ancestral, fiecare dintre cele două sexe.

Un musulman trebuie să se spele pe față, pe mâini, pe/după urechi, pe ceafă și pe picioare înainte de a intra în moschee și a se ruga. Și se roagă de cinci ori pe zi: înainte de răsăritul soarelui, după răsărit, la amiază, înainte de apus și după apus. Nu e obligatoriu să meargă la moschee să se roage, dar e obligatoriu să stea în genunchi (pe covorașul de rugăciune) și cu fața către Mecca.
Totuși, dacă ajungi la moschee, în orele de rugăciune, ai să vezi o mulțime de pantofi de toate felurile. Ca în pozele de la Moscheea Sheikh Zayed din Abu Dhabi, pe care le-am făcut zilele trecute.