Sunt premiantă. La concursul inițiat de Lucia, la care juriul a muncit al naibii de mult. Nu-s singură la categoria mea, mi-am făcut loc, cu coatele (că-s olteancă!), printre ceilalți. Ei, cum spune Paul, stăm aliniați, în genunchi, pe podium. Pe covorul roșu, firește! Să nu facem vânătăi!

Mă gândeam că suntem ca niște bucătari: în funcție de ce punem în cratiță, mâncarea iese mai bună sau mai puțin bună. Mesenii ne apreciază sau nu. Noroc că nu suntem asiatici, că atunci aprecierile ar fi sub alte forme, de nici nu îndrăznesc să le pomenesc aici! Sunt zile în care improvizăm și punem condimente, altele în care gătim ca la mama acasă.

Nu sunt ipocrită să spun că premiul nu-mi aparține mie, ci cititorilor, dar categoria la care am câștigat mă pune pe gânduri: Cel mai comentat blog. Mă gândesc, fără să fiu modestă, că meritul meu este de a aborda niște subiecte care-i fac pe oameni să vorbească. E drept, nu întotdeauna. Dar de  multe ori. Și știu că, pentru mine, atrasă de mirosurile ce vin din bucătării diverse, e o piatră de încercare să comentez pe un blog. Am doar vreo câteva unde nu am rezerve. Mi se pare că e ca-n viață: în jurul fiecărui cuhnii s-a format o comunitate constantă. Din exterior, ai impresia că se cunosc între ei și nu prea-ți vine să te bagi în ciorbă. Când capeți curaj, aștepți să primești un răspuns și să fii acceptat de ceilalți.

Te înfrupți din bucatele puse în farfurie, le apreciezi sau completezi cu secrete din rețeta bunicii, dar stai la masă. Mai vii și-n altă zi, te așezi din nou la masă și deguști noile bucate. Și tot așa. Când, din cine știe ce întâmplare nefericită, faci o intoxicație, de regulă nu te mai întorci pe-acolo. Căci ești convins că bucătarul nu mai gătește ca pe vremuri și nici n-a fost atent la ce-a pus cratiță… Ca-n viață, cum spuneam…

Dar, uneori, bucătarul mai are și alte treburi, nu doar să gătească. Mai o problemă de sănătate, mai un alt angajament… Iar mâncărurile lui sunt așa… mai degrabă fast-food… Cam cum a fost aici, în ultima vreme. Unde bucătăresc eu… Bun și fast-foodul, că ține de foame, nu? Doar că e periculos pentru sănătate, când îl consumi pe termen lung.

Așa că, vedeți, mi-am pus uniforma și mă apuc de treabă! Că nu se mai poate!

Azi. Ambii, timișoreni. Dan și Tibi. Habar n-am dacă se cunosc între ei. E posibil să…

”La mulți ani!” le-am spus deja, dar muzica abia acum o postez. Cum altfel decât muzică sârbească?

Asculta mai multe audio Muzica

Nu o să fiu nici pro, nici contra. Am văzut că se dezbate intens: ce tipuri, ce cuantum, în funcție de… Nu mă interesează. S-a venit cu argumente și contraargumente cum că, la grădiniță sau la școală, copiii se vor certa, fiind unii favorizați de sumă, alții mai puțin. Și că e realmente diferențiere și nedreptate. Din punctul meu de vedere, problema nu e asta. Nu cred că am ridicat vreodată alocația copilului meu, dintr-un motiv simplu: prea mare pierdere de vreme pentru așa o sumă, iar eu n-am timp de pierdut la cozi, la poșta de cartier. Cum spuneam, problema nu e alocația în sine, ci faptul că părinții dispun de suma aia, nu copiii. Habar n-am dacă în beneficiul copiilor. Vreau, însă, să semnalez altceva: cum ne învățăm copiii să gestioneze un buget. Intervine o vârstă când absolut orice copil trebuie să aibă bani de buzunar. Să știe ce face cu ei, să nu-i arunce aiurea. Aici intervine abilitatea de părinte. În primul rând, să-și învețe copilul că banii nu pică din cer, ci pentru ei trebuie să muncești. Și, pentru că i-ai obținut muncind, trebuie să ai grijă cum îi folosești. Să înveți valoarea banului muncit.

Nu știu dacă sunt un părinte mai bun sau mai rău, știu, însă, că sunt un părinte altfel. Care, de ani de zile, a sesizat pericolul punerii în coșul de cumpărături a tot ce vrei și ce nu vrei, a tot ce folosește sau nu, a tot ce poate fi scump sau ieftin. Și care, la vremea aia, nu prea știa cum să-și refuze copilul, deși experiența îl învățase că jucăriile de săptămâna trecută zăceau nebăgate în seamă, dulciurile expirau în cămară, hăinuțele rămâneau mici cu eticheta pe ele… Atunci a trebuit să intervin. Muncesc pentru bani și nu-mi permit risipa povestită. Dacă aș fi spus în magazin ”Asta nu!”, nu știu dacă ar fi avut vreun rezultat. Așa că singura metodă era cea de responsabilizare a copilului. Trebuia să-i simulez viața adevărată: banii se câștigă muncind, se consumă în funcție de necesități reale.

Dar munca lui e de altă natură, nu ca a noastră: dusul la școală, învățatul și notele corespunzătoare, comportamentul acasă, la școală și în alte medii. Odată definite responsabilitățile lui care urmau a fi remunerate la sfârșit de săptămână, după o evaluare riguroasă, am stabilit suma (pe care el nu o vede fizic, ci intră într-un ”cont” virtual, a cărui gestiune o ține în minte). Ei, bine, pentru premii la olimpiade și concursuri, există bonusuri. Apoi am bătut palma: responsabilitatea noastră, de părinți, este să-i asigurăm hrana, hainele, rechizitele. Iar jucării/jocuri pe calculator cumpărăm când considerăm noi, părinții, necesar. Tot ce îl tentează peste cele implicite asigurate de noi sunt strict opțiunea lui. Metoda a dat rezultate. Nu vă spun cu câtă satisfacție își adaugă, la sfîrșit de săptămână, în contul din mintea lui, banii cuveniți. Și nu vă spun cu câtă responsabilitate stă cu două jocuri în mână, în magazin, alegând și uitându-se la preț. Și nu vă spun cu câtă seriozitate spune: jocul ăsta îl am pentru PS3, nu are rost să mi-l cumpăr și pentru PC… Pentru că, de data asta, banii sunt munciți de el și știe câte săptămâni trebuie să tragi ca să cumperi un obiect mai valoros. Iar pentru un laptop a muncit muuult, mult!

Scotocind prin calculator, am găsit diverse. Printre care și poza asta. Mie mi s-a părut foarte veselă. Știu că o să-mi spuneți că e kitsch. Am făcut-o acum vreo doi ani, în nordul Franței. Aranjamentul din imagine era undeva pe marginea șoselei, în apropierea unui pâlc de case izolat între două câmpuri. Așa, pur și simplu… Nu știu ce reprezenta… poate artă contemporană? Sperietoare de ciori nu are cum să fie, că nu are ce să se miște când bate vântul, câtă vreme toate elementele sunt fixe. Voi ce credeți că ar putea fi?

Sunt după zile nebune. Zuzu îmi spune că trebuie să scriu mai mult? mai des? pe blog. Ce face o femeie în așteptarea primăverii? În primul rând, își înnoiește garderoba. Rochii, rochițe, fuste, fustițe, bluze, bluzițe etc și… cizme de cauciuc (!) Pe lângă toate cele obișnuite, mai prestează și pe la ședințele cu părinții, dezbătând aprins pe tema opționalelor, aprofundatelor și extensiilor de la anu’. Din clasa a șaptea. Și tot așa. În tot amalgamul ăsta de treburi, nu prea mai are loc în gânduri pentru filozofii și teme de abordat pe blog. Nu, nici în mașină, căci tot timpul pentru condus e ocupat cu vorbitul la telefon. În rest, așteptăm weekendul. Poate atunci să ne mai liniștim. Sau ne-om liniști ascultând melodia asta? (Hehe, Metallica n-ați mai auzit aici vreodată!)

Ce face o femeie în așteptarea primăverii?

Cineva m-a întrebat azi dacă am idee câți oameni ajungem să cunoaștem de-a lungul vieții. Am făcut ochii mari, normal!

Hehe, unii dintre noi cunoaștem câteva zeci, poate o sută, două… Poate 500, 1000 sau chiar 2000! Nu mai mult! Într-o viață de om, viața noastră, ajungem să cunoaștem cel mult 2000 de oameni. Aceștia formează universul nostru. Gândește-te - mi-a spus - cu oamenii ăștia noi suntem mincinoși, fățarnici, duplicitari, nesinceri, încercăm să-i păcălim, încercăm să profităm de ei… Din tot Universul, 2000 de oameni înseamnă infim. Dar, noi, și cu cercul ăsta restrâns suntem răi. Cu ei, nu cu alții, pe care nu ajungem să-i cunoaștem! De ce să nu încercăm să fim buni? Ce-i atât de greu să nu-i mai mințim, să nu-i tragem pe sfoară, să nu mai încercăm să profităm? Dacă fiecare dintre noi ar încerca să fie mai bun, dacă ar renunța să fie rău în mod intenționat, atunci s-ar schimba ceva în jurul nostru. Fiecare univers de 2000 de oameni ar fi altfel. Toate trăirile negative care ni se întorc din încercările noastre de a păcăli etc nu ar mai avea fundament…

Hmmm… Un univers propriu mai bun… Care nici măcar nu ne costă nimic…

Vă avertizez! Aceasta este o postare în două părți. Începutul e aici, continuarea dincoace.

Așa zice Mordechai, într-o leapșă pe care mi-a pasat-o de câteva zile. Am cam tăcut, căci, bietul de el, nici nu știe în ce încurcătură m-a băgat! Mi-am stors creierii să văd pe cine aș putea distribui… Ei, bine, dacă asta s-ar mai rezolva, problema mare a fost alta: păi, în ce să-i distribui? Că eu nu mă uit, dintotdeauna, la filme! Nu mă pasionează actorii, habar n-am ce roluri au jucat, habar n-am cum arată! Ei, bine, chiar astă vară, văzând o poză trucată cu Brad Pitt, în care figura actorului fusese înlocuită cu fața altcuiva, eu am fost convinsă că ăla chiar este Brad Pitt! Nu râdeți, dar până atunci habar n-aveam cum trebuie că este Pitt. Sau Brad. Sau cum i s-o zice de către cinefili sau fani.

Acum înțelegeți de ce mi-a fost greu să execut leapșa asta? Cum să pun în corespondență ceva ce (să zicem) știu cu ceva ce nu cunosc? Pe ce criterii? Oricât m-am străduit, nu mi-a ieșit nimic, așa că am ales varianta ”sună un prieten” care știe. Un cinefil. Toate bune și frumoase, dar, de data asta, trebuia ca și el să cunoască bloggerii, să nu ajungem în situația inversă. Și uite-așa am ajuns să ne împărțim treburile: eu aleg bloggerii, el le găsește corespondentul actoricesc. Hopa! M-am trezit, din nou, în brațe, cu o problemă. Ce bloggeri? De la mine din blogroll? Nu, că nu-i cunoaște… Prietenii mei cu bloguri? Păi, sunt ai mei, iar n-am nimerit. Singura variantă plauzibilă era să aleg bloggeri-politicieni. Nu-s prietenii mei, nici ai lui. Dar îi cunoaștem cu toții, știm despre cine vorbim. Am început să fac lista – e drept că am cam bântuit pe blogurile lor și pe te miri unde, să văd cine e activ în online. Am și câteva concluzii: puține femei-politician au blog. Sunt multe site-uri de campanie abandonate, neactualizate de luni de zile, de când s-au văzut cu sacii în căruță, și puține bloguri. Cei mai activi în online sunt bărbații-politician, motiv pentru care proporția dintre femeile/bărbații din lista finală nu le avantajează pe doamne. Deh, asta este! Tot căutând și tot eliminând, am reușit să încropesc o listă cu câțiva oameni care chiar scriu și, culmea, acoperă relativ satisfăcător spectrul politic, să nu ne auzim vorbe dup-aia! Un alt criteriu de selecție a fost notorietatea. O să observați, de asemenea, că majoritatea celor aleși de mine sunt foarte activi în viața publică în ultima perioadă. Într-o formă sau alta. Unii au ceva treabă cu viitorul/cu puterea – că și-o doresc, că se bat pentru ea, că vor să se impună în partidele din care provin, că mai fac un joc-două… deh, politica asta! -, alții cu trecutul.

Hehe! Muncă grea, de-o săptămână, să alcătuiesc lista asta:

Adrian Năstase, Ion Iliescu, Miron Mitrea, Cristian Preda, Sever Voinescu, Dan Voiculescu, Călin Popescu Tăriceanu, Alina Gorghiu, Ana Birchall, Elena Udrea.

Așaaa… Castingul fiind terminat, să vedem aici distribuția pe roluri.

Leapșa merge mai departe către Cristi Șuțu, Cristi Ștefănescu, Mădălina Ionescu. Dacă nu le e cu supărare… Pentru că am văzut că ei se uită la filme…

Sandra este cititorul meu indian. Vă mai amintiți? În comentariile de la postarea despre peretele dragostei, o provocam pe Sandra să ne povestească despre căsătoriile din India, țara în care trăiește din 2008 (sper că n-am greșit, Sandra!). Ei, bine, pentru ea, ăsta a fost impulsul să-și facă un blog nou pe care să-l inaugureze exact cu un articol despre dragostea aranjată. 

Haideți să-l citim împreună (după care eu fug la culcărică!)