Asculta mai multe audio Muzica

Saint-Paul de Vence. Un loc mai puțin celebru decât Cannes, Nisa, Saint Tropez și ce-o mai fi pe Coasta de Azur, pe unde se-mbulzește lumea. Deh, ca la pomul lăudat… Saint-Paul de Vence are parfum. Are istorie, e romantic. Un sătuc, aș zice, construit în jurul unei cetăți. Sau e chiar cetatea, nu știu… Cert e că îl recomand celor care ajung prin Provence și nu prea știu încotro s-o apuce. Mai ales dacă vor să fie romantici sau dacă vor să (se) convingă că mai au o urmă de romantism, în ciuda vremurilor pe care le trăim sau – de ce nu? – au de impresionat vreo fată! (Garantez succesul!). Și poate aveți voi norocul să întâlniți vreun bătrân care mai vorbește occitana, limba trubadurilor! Noi n-am avut…

Cu străduțe înguste, pavate într-un stil unic (eu, una, nu am mai întâlnit altundeva așa ceva)…

… cu multe ateliere de pictori contemporani și galerii de artă, cu tradiție ca oraș preferat de pictori (celebrul pictor de origine rusă Marc Chagall este unul dintre ei), cu o perspectivă unică asupra locurilor înverzite și pline de vile moderne din zona Alpes-Maritimes…

… cu magazinașe cochete (ei, bine, aici am văzut chiar și Blanc du Nil!)…

… cu restaurante tipic provensale unde poți mânca foie gras, gaspacho și multe alte specialități…

… Saint-Paul de Vence nu trebuie omis de pe lista obiectivelor de vizitat.

Și, tot aici, este unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Europa: La Colombe D’Or, care i-a găzduit, de-a lungul vremurilor, pe celebrii Matisse, Picasso, Braque, Calder si Leger și care au lăsat, la plecare, picturi care sunt expuse acum în holul hotelului sau pe pereții unora dintre camere. Într-o normalitate dezarmantă…

În dialectul local, Monaco se spune Munegu. Este a doua cea mai mică țară din lume, dar lider mondial când vorbim despre lux și bani. Aici te întâlnești pe stradă cu milionarii planetei. Sau la restaurant. Sau îi recunoști în mașinile lor Ferrari, Lamborghini, Rolls Royce, plimbându-se pe șosele. Ca oamenii normali. De altfel, cred că ei toți, bogații lumii, abia aici trăiesc într-o lume normală, care îi ierarhizează. În țările de origine sunt sus, în top. De acolo totul se vede la dimensiuni liliputane. În Monaco sunt ei între ei, unii mai bogați, alții mai puțin. Comparația se face între mărimea bogăției, nu ne alegem ca sistem de referință oamenii care trăiesc din leafă. Cum spuneam, mi-a plăcut enorm. Nu e nimic ostentativ. Acolo totul e de-o normalitate extrem de evidentă. Nu face nimeni paradă cu mașina lui de sute de mii, cu barca lui de milioane, cu poșeta de zeci de mii. Sunt pur și simplu. Și nimeni nu se uită chiorâș. Mi-e clar că niciodată nu voi ajunge să locuiesc acolo – să-i mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns ca turist! – dar Monaco e pe gustul meu. Mi-ar plăcea să trăiesc în Monaco, în liniștea aia și cu discreția cu care tăiesc atâția oameni bogați acolo. În siguranță, căci totul e supravegheat cu camere video și nu există infracționalitate gen furturi, mașini sparte etc.

M-a impresionat că, pe cei cca 2 km pătrați, nu am văzut un centimetru lăsat de izbeliște. Totul îngrijit, flori, iarbă, ziduri îmbrăcate în plante agățătoare, pereți verzi, grădinile din balcoane.

Monaco este, în mare parte, așezat pe munte, pe niveluri ca niște terase. Sunt câteva șosele paralele cu țărmul mării, la înălțimi diferite. Între ele, săpat în piatră, este un sistem de ascensoare publice și gratuite care te duc, în câteva minute, de la bază până la ultimul nivel. Perfecțiune, cum spuneam în titlu…

Ne întrebam cine guvernează, dincolo de familia princiară. Ei, bine, există un guvern (Consiliu de Guvernământ), condus de un Ministru de Stat (ales de suveran dintre mai multe nominalizări ale Guvernului francez. Ministrul de Stat este, deci, cetățean francez!)

Deși populația este formată, în mare parte, din rezidenți, copiii tot trebuie să meargă la școală. Astfel, în drumurile noastre, am ajuns în zona Liceului Abert I (singurul liceu teoretic din Monaco) și în port, unde se remarcă, într-o clădire roz, școala internațională.

Să vă mai spun despre infrastructură? Despre cum circulă autobuzele? Despre trotuare și servicii? Perfecțiune, cum ziceam… Aș mai spune câteva cuvinte despre Palat. Aflat în zona veche a orașului (evident!), Monaco Ville, în vârful unui deal/munte,

nu e foarte mare, nu e opulent.

 Dar are o vedere superbă asupra întregului oraș (am pus la articolul anterior o poză de-acolo!).

Din piața din fața lui coboară străduțe pline de farmec, cu magazinașe și restaurante. 

Iar garda la palat este asigurată de ei.

Evident, nu pot să închei postul fără să amintesc Cazinoul

și Cafe de Paris, unde oamenii stau pe terasă, admirând fetele și mașinile.

Căci, în cele viitoare, voi vorbi despre altceva.

O să povestesc, pe larg, zilele următoare. Și o să pun poze. Deocamdată, sunt cam zombie. Și sunt curioasă în cât timp o să-mi dispară relaxarea și o să redevin încruntată și cenușie. Ca oamenii din România. Căci acolo am uitat de starea aia idioată… Acolo îmbătrânești mai greu. Sau rămâi tânăr mai mult timp. Nici nu vă imaginați, dacă n-ați fost…

Observ că, tot mai des, ajunge lumea la mine pe blog din motoare de căutare, venind pe cuvintele cheie ”despre mine”. Cum Dumnezeu să stai la calculator și să vrei să afli informații despre tine? Un tu oarecare, fără nume. Nu înțeleg logica acestor oameni. Tastând ”despre mine”, vor afla despre oricine altcineva care, la un moment din viață (în cazul meu, cu prilejul unei lepșe), s-a spovedit cumva pe blog. Dar niciodată google sau alt motor nu va întoarce rezultate despre X cel curios să afle ce-i cu el pe lumea asta… Sau ce zice netul…

Îmi povestea o prietenă că, atunci când era mică, era vecină cu o familie numeroasă, cu 9 copii. Bieții părinți, iarna, își strângeau toți copiii într-o cameră, să se încălzească… Deh, oameni sărmani, dar muncitori. Cum să împaci 9 copii? Unul vrea una, altul vrea alta, un altul intră-n conflict cu un frate, altul vrea să scrie, altul își caută caietele… E greu să gestionezi o turmă de 9 copii și să ai un pic de liniște. Liniște auditivă…

Așa că ce s-a gândit capul familiei? O dată pe oră, le dădea copiilor voie să se dezlănțuie: să urle, să țipe, să sară, să se agite, să se hârjonească, să se manifeste fiecare cum vrea. Pentru 5 minute. Pe ceas. A și numit asta: ”5 minute balamuc”. Copiii au preluat imediat ideea (regula) și s-au conformat. Ani de zile, până au crescut, au făcut cinciminutebalamuc. După care se linișteau și își vedeau de treburi. Și ei, și părinții.

Ei, bine, cam așa mi s-a părut mie ziua de ieri, în viața mea liniștită și departe de nebunia cotidiană: cinciminutebalamuc. Cu un bun prieten accidentat (și operat) în nebunia aia cu 6 mașini, cu Victor (însoțit de Vlad) agresat (deocamdată verbal) la mall, cu muncitorii veniți să schimbe câte ceva, să nu ne mai intre apa în casă când plouă, cu un oarecare care mă judecă și mă face ipocrită pe un blog (fără să mă cunoască), apoi vine să mă avertizeze într-un comentariu că a postat (stați liniștiți, nu l-am aprobat), cu…, cu…

Sper că cele ”cinci minute” s-au dus și îmi reiau viața liniștită și echilibrată. Măcar pentru două zile. Căci, din a treia, voi fi departe…

”Hai să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm. Cel mai mare obiectiv al nostru a fost dreptul nostru de a pleca acolo unde ne este mai bine. În momentul de față statul român nu poate să plătească medicii, profesorii, așa cum merită” – Traian Băsescu, președintele tuturor românilor.

Hmmm… Deci, ce facem? Rămânem? Plecăm? Cam astea-s întrebările… Știu că mulți dintre voi nu locuiți în România. Într-un moment din viața voastră ați făcut o alegere: să plecați în altă țară. Nu știu care au fost resorturile care v-au convins: poate un salariu mai mare, poate un job mai bun sau o perspectivă mai luminoasă. Sau, poate, lipsa de perspectivă de aici… Fiecare își știe motivația. Ați ajuns undeva și, din moment ce ați rămas acolo, înseamnă că vă descurcați. Poate sunteți la studii, poate aveți deja familii, copii, casă și o altă viață decât cea care v-ar fi așteptat în România.

Declarația Președintelui mi-a făcut pielea de găină. Cum Dumnezeu ca tocmai el, reprezentantul statului, să spună cinic că statul român nu poate. Adică nu vrea? Sau nu e capabil? Oricare dintre răspunsuri mă duce cu gândul că e prima dată când aud că un președinte de țară aproape că-ți dă un șut să pleci în lumea largă. Un soi de tu ce naiba mai stai aici? Nu vezi că nu ne interesează să-ți oferim un orizont de așteptare? Ce-l tot aștepți? Deschide ochii și fă-ți bagajul! Pleacă! Oricum, n-o să te regrete nimeni! Poate greșesc, dar mie așa mi-a sunat. Total lipsit de diplomație, uitând să păstreze măcar aparența unui răspuns politic, de genul ”Regretăm că românii pleacă să muncească/ trăiască în alte țări, știm că e criză și se trăiește din ce în ce mai greu, dar accesul la o piață a muncii liberalizată este un drept al oamenilor pe care nu li-l poate contesta nimeni”.

Mi-e clar că românii nu mai sunt demult un popor mândru. Habar n-am care mai sunt valorile indivizilor care alcătuiesc acest popor și care au rămas să trăiască aici. De Ziua Națională, 1 Decembrie, n-am văzut oameni mândri, ci oameni prezenți la spectacolul oferit de parada militară… Mai avem valori în care credem? Sau, atunci când plecăm câteva zile în străinătate, încercăm să ascundem faptul că suntem români? Bine, bine, nu-mi spuneți iar Nadia, Hagi, Ilie Năstase. La altfel de valori mă refer…

Și mă întreb dacă nu cumva românii care au ales să trăiască în alte țări, odată ajunși acolo, au constatat că popoarele alea au valori. Și cred în ele. Și le susțin, le arată, au grijă să nu le compromită. Și oamenii sunt mândri de țara lor. Poate că, trăind departe, românii plecați sunt mai patrioți decât cei de aici. Mai mândri de țara din care au plecat. Și, poate, au descoperit ei valorile: de ce sunt mândri că sunt români. Și, poate, ne spun și nouă…

Cum vă spuneam, niște prieteni sunt, zilele astea, într-o călătorie în Alaska. Doar e sezonul concediilor, nu? Deși eu îmi imaginam că acolo totul trebuie să fie alb și înghețat, într-o seară (dimineață acolo), el mi-a spus la telefon că-s 12 grade. Și că, pe geam, se vede plaja cu bucați de gheață, dar că nu-i totul bocnă. Iar peisajul e o splendoare. Bine, am zis, fă tu poze și le pun pe blog! După cum vedeți, și el, și eu, ne-am  ținut de cuvânt. Mi-e clar că nu oricine ajunge măcar o dată în viața asta pământeană tocmai acolo, departe. Dar putem să ne imaginăm că suntem și noi în călătorie. Cum ne putem imagina și că mergem cu sania trasă de câini! (Ei, pozele astea încă nu le am. Dar le aștept!)